I. Așezările geto-dace (secolul al IV-lea î.Hr. – secolul I d.Hr.)
Primele așezări fortificate cunoscute pe teritoriul viitorului Chișinău datează din epoca geto-dacilor. Descoperirile arheologice, în special rămășițele fortăreței geto-dace din pădurea Durlest, confirmă că regiunea avea o importanță defensivă majoră. Totuși, este probabil că, în timp, fortăreața și-a pierdut rolul strategic din cauza schimbărilor în rutele comerciale, a amenințărilor militare sau a epuizării resurselor. Aceasta ar fi putut conduce la mutarea așezării defensive mai aproape de râul Byk, pe teritoriul viitorului Chișinău. Astfel de fortărețe erau construite în principal din lemn și pământ, având adesea ziduri de pământ, șanțuri și garduri de lemn, asigurând protecția împotriva raidurilor.
Așezările geto-dace îndeplineau o funcție dublă:
– Protecția împotriva invaziilor triburilor nomade (sciti, sarmati, mai târziu romani).
– Controlul rutelor comerciale care duceau spre Nistru, incluzând protejarea caravanelor, colectarea taxelor și construirea de puncte fortificate de-a lungul acestor rute.
Aceste așezări asigurau siguranța comerțului și apărau drumurile comerciale de atacuri.
Clasa militară a geto-dacilor includea agricultori-soldați liberi, care în timp de pace se ocupau de gospodărie, dar în caz de pericol se alăturau armatei șefului tribal. Acești războinici pot fi considerați precursori ai răzeșilor – nobililor militari din Evul Mediu care dețineau pământ.
II. Statul Burebista (secolul I î.Hr.)
Sub domnia lui Burebista, care a creat un puternic stat dac, sistemul de apărare s-a întărit. Au fost construite noi fortărețe, iar fortificațiile existente, precum Sarmizegetuza și Costești, au fost consolidate semnificativ. De-a lungul granițelor și a rutelor comerciale esențiale a fost creată o rețea de așezări fortificate, echipate cu turnuri de veghe, ziduri de pământ și garduri de lemn. Aceste modificări au permis întărirea protecției împotriva invaziilor romane și a raidurilor triburilor nomade. În jurul fortărețelor majore (Sarmizegetuza, Costești) exista o rețea de așezări fortificate care serveau drept avansuri militare. Probabil, în locul viitorului Chișinău exista una dintre aceste așezări, locuită de agricultori-soldați. În această perioadă, daci adoptau activ tehnici de război romane și metode de organizare a rețelei de fortificații, asemănătoare castrumurilor romane, ceea ce le permitea să organizeze mai bine apărarea și să mențină pozițiile strategice cheie. Totodată, în societatea dacică exista o clasă de războinici-agricultori, asemănători viitorilor răzeși, care dețineau pământ și erau obligați să participe la războaie, să întrețină fortărețele și să asigure protecția granițelor statului.
Există informații că Burebista, regele geto-dacilor (82–44 î.Hr.), a reușit să creeze un stat puternic și să adune o armată de până la 200.000 de soldați. Campaniile sale militare și politica sa diplomatică au dus la implicarea Daciei în conflictele interne din Roma, fapt ce a generat, în cele din urmă, ostilitate din partea Romei.
Armata lui Burebista și numărul posibil al acesteia
Conform surselor antice, Burebista a reușit să unească triburile geto-dace, bastarni, celți, tracii și ale unor alte popoare. Estimarea de 200.000 de soldați, menționată de autori antici (ex. Strabon), este, probabil, supraestimată, deoarece ar reprezenta aproape întreaga populație aptă de luptă a regiunii. Totuși, chiar și o armată de 50.000–100.000 de soldați îl făcea pe Burebista să conducă una dintre cele mai mari forțe militare din Europa de Est.Alianța cu pretendentul roman la tron
În timpul războaielor civile din Roma (secolul I î.Hr.), Burebista l-a susținut pe Pompeiu, care se lupta împotriva lui Iulius Cezar. Este posibil ca Burebista să fi oferit asistență militară lui Pompeiu sau să fi propus o alianță împotriva lui Cezar. După înfrângerea lui Pompeiu în bătălia de la Pharsalus (48 î.Hr.), Cezar a devenit singurul conducător al Romei, iar geto-dacii s-au aflat printre inamicii săi.De ce dorea Cezar să distrugă Dacia?
După victoria în războiul civil, Cezar plănuia noi cuceriri și considera Dacia o amenințare potențială. Știa că Burebista se întărea, supunând triburile celte și extinzând granițele până la Balcani și Carpați. În plus, Dacia controla rute comerciale importante și resurse naturale, inclusiv aur și argint. Probabil, Cezar pregătea o campanie militară împotriva Daciei, însă asasinarea sa în 44 î.Hr. nu a permis realizarea acestui plan.Ce s-a întâmplat după asasinarea lui Cezar?
Practic, simultan cu asasinarea lui Cezar, și Burebista a fost ucis (44 î.Hr.), probabil ca urmare a unei conspirații a aristocrației locale. După moartea sa, statul dac s-a destrămat în mai multe principate mai mici, ceea ce a redus temporar amenințarea romană. Totuși, Roma nu a uitat de Dacia – la 150 de ani distanță, împăratul Traian (98–117 d.Hr.) a realizat ceea ce Cezar nu a reușit, iar în 106 d.Hr. Dacia a fost cucerită.
Concluzie:
Burebista a fost un adversar de temut al Romei, iar implicarea sa în conflictele interne romane a transformat Dacia într-o țintă pentru viitoarele cuceriri romane. Deși Cezar nu a reușit să organizeze o expediție împotriva Daciei, planurile sale au fost ulterior puse în aplicare de Traian, care a cucerit definitiv Dacia și a transformat-o într-o provincie romană.
Armata lui Burebista și legătura cu viitorii răzeși
Da, se poate trasa o paralelă între armata lui Burebista și răzeșii care au apărut în Moldova medievală. Deși termenii sunt diferiți, statutul lor social, funcțiile militare și activitățile economice erau similare.
Cine alcătui armata lui Burebista?
Armata lui Burebista era alcătuită din războinici-agricultori liberi, care pot fi considerați, în mod condiționat, ca proto-răzeși. Baza armatei era formată din: – Agricultori liberi (populația de bază, care deținea pământ și era pregătită pentru serviciul militar).
– Nobili militari (targi) – o elită, analogă cu viitorii boieri.
– Mercenari și triburi aliate – celți, bastarni, tracii.
Acești războinici se ocupau de agricultură în timp de pace, dar, în caz de amenințare, se transformau în armată pentru a-și apăra pământurile.Paralela cu răzeșii din Moldova medievală
Răzeșii din secolele XV–XVII erau nobilii militari care dețineau pământ și primeau teren ca plată pentru serviciul militar. La fel ca războinicii daci: – Dețineau parcele de teren, pe care le cultivau în timpul păcii.
– Eram obligați să lupte la mobilizare.
– Nu erau țărani legați, ci făceau parte dintr-o clasă militară specială.
În esență, sistemul de deținere a pământului și serviciul militar dezvoltat în Dacia s-a transformat în Moldova medievală, unde răzeșii îndeplineau o funcție similară.Influența tradiției geto-dace asupra răzeșilor
În condițiile războaielor și raidurilor constante (romani, tătari, otomani), în Moldova a supraviețuit tradiția nobililor militari care dețineau pământ. Probabil, ideea de "pământ pentru serviciu militar" a fost moștenită din societatea dacică, unde deținerea pământului era strâns legată de obligațiile militare. Acest lucru explică de ce răzeșii din secolele XV–XVII semănau cu vechii războinici daci – ambii erau, în același timp, agricultori și războinici.
Concluzie:
Armata lui Burebista era, într-adevăr, alcătuită din războinici-agricultori liberi, a căror funcție în stat era similară cu cea a viitorilor răzeși. Tradiția militară a nobililor agricultori din Dacia a putut fi păstrată în Moldova medievală, transformându-se în instituția răzeșilor – războinici care apărau țara deținând propriul pământ.
III. Moldova medievală și apariția răzeșilor (secolul al XV-lea)
Anul 1436: Chișinăul devine o proprietate boierească
Prima mențiune documentară a Chișinăului datează din anul 1436. Transferul acestor terenuri către boierii Văcărești era în conformitate cu practica din acea perioadă, când domnitorii Moldovei înzestreau slujitorii loiali cu pământ în regiuni strategice. Aceasta a contribuit la întărirea granițelor principatului și la asigurarea protecției printr-un sistem de așezări militare, când domnitorii Ilyaș și Ștefan au dăruit aceste terenuri boierilor Oană și Ivan Văcărești. În documentul respectiv, numele așezării nu este menționat, ci apare doar punctul de reper numit Akbashev Keshenev. Probabil, până atunci, așezarea exista deja ca un punct fortificat la granița de sud a principatului, păzită de răzeși. Anterior, pe locul său se afla un sat tătar al Zolotoi Ordei, parte a unei rețele de așezări fortificate care includea și Lapushna și Vechiul Orhei. Aceste fortificații erau folosite pentru controlul rutelor comerciale și apărarea regiunii.
IV. Răzeșii ca apărători ai granițelor (secolele XV–XVII)
Răzeșii sunt militari liberi care dețineau pământ, analogi cu cosacii din Europa de Est. Aceștia puteau deține pământul pe cont propriu sau îl puteau primi în folosință temporară de la boier – proprietarul teritoriului. În cazul în care pământul aparținea unui boier, răzeșii, în general, nu plăteau tribut sau muncă obligatorie, dar erau obligați să participe la expediții militare și să asigure paza granițelor. Ei puteau, de asemenea, să îndeplinească alte sarcini, precum participarea la construcția fortificațiilor sau însoțirea caravanelor comerciale. Pentru serviciile prestate, primeau anumite privilegii, inclusiv scutiri de la anumite taxe și drepturi de a-și conduce gospodăria pe terenurile alocate. Spre deosebire de țăranii dependenți, răzeșii aveau dreptul de a purta arme și păstrau un grad semnificativ de autonomie.
– Să lupte în armata domnitorului.
– Să apere granițele de raidurile tătare.
– Să mențină starea de pregătire militară, deținând arme și cai.
Chișinăul, ca parte a sistemului defensiv, includea așezări răzești care prestau serviciul de frontieră, asigurând protecția principatului.
V. Pierderea independenței răzeșilor și creșterea influenței feudale (secolele XVII–XVIII)
Odată cu întărirea Imperiului Otoman în regiune și creșterea deținerilor boierești, răzeșii au început să-și piardă independența: – Terenurile treceau în proprietatea boierilor și a mănăstirilor.
– Răzeșii se transformau treptat în chiriași sau țărani dependenți, pierzând majoritatea privilegiilor lor. Inițial, ei puteau rămâne pe terenurile acordate de boieri sau mănăstiri, îndeplinind sarcini militare și plătind taxe simbolice. Cu timpul, însă, proprietarii feudali și-au consolidat controlul, au crescut obligațiile și au redus drepturile răzeșilor, transformându-i treptat în țărani obișnuiți, supuși autorității boierești și regulilor mănăstirești.
Pe lângă agricultură, răzeșii se puteau ocupa și cu comerțul și meșteșugurile, desfășurând schimburi cu regiunile vecine – inclusiv cu Imperiul Otoman, teritoriile polono-lituaniene și domniile ruse. Ei comercializau cereale, vin, miere, animale și produse meșteșugărești (arme, vase de lut, obiecte din piele). Unii răzeși participau și la transportul bunurilor, acționând ca intermediari pe târguri și pe rutele caravanelor, în special în așezările de frontieră unde piețele erau bine dezvoltate. Cu toate acestea, până în secolul al XVIII-lea, majoritatea răzeșilor erau forțați fie să închirieze pământ, fie să se supună sistemului de muncă obligatorie, pierzând definitiv rolul lor militar.
În secolul al XVIII-lea, influența mănăstirilor în Chișinău a crescut, iar terenurile, anterior locuite de răzeși, au fost transferate către acestea. Răzeșii care locuiau pe terenurile mănăstirilor își păstrau inițial anumite privilegii, deoarece continuau să îndeplinească funcții militare. Totuși, în timp, situația lor s-a deteriorat: mănăstirile au început să le impună taxe și obligații, cerându-le să cultive terenurile mănăstirești și să plătească o parte din recoltă. Spre deosebire de boieri, care puteau supune răzeșii într-un mod mai sever, mănăstirile ofereau condiții care, formal, le garantau libertatea personală, dar, în practică, îi transformau în chiriași dependenți. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mulți răzeși și-au pierdut definitiv statutul de războinici liberi și au devenit parte a gospodăriei mănăstirești.
VI. Chișinăul ca centru administrativ și nod militar (secolele XIX–XX)
După alipirea Basarabiei la Imperiul Rus în 1812, Chișinăul a devenit un centru administrativ și militar esențial. Administrația rusă a dezvoltat activ sistemul de construcții defensive, inclusiv construirea de garnizoane și fortificații. Printre acestea se numărau cazărmi militare, depozite de muniții și alte obiective fortificate destinate protejării granițelor sudice ale imperiului. Unul dintre obiectivele cheie a fost garnizoana militară din centrul orașului, care juca un rol important în asigurarea controlului asupra regiunii. Totuși, tradiția așezărilor militare a continuat: – Administrația rusă construia fortărețe și plasa garnizoane militare.
– În oraș apăreau cosaci și voluntari moldoveni, care îndeplineau funcții de apărare și patrulare. Aceștia nu doar mențineau ordinea, dar interacționau activ cu răzeșii locali, ajutând la protejarea rutelor comerciale și a așezărilor fortificate. Aceste formațiuni erau esențiale în respingerea raidurilor și în menținerea stabilității în zonele de frontieră.
VII. Concluzie: Chișinăul – întotdeauna o avansă militară
Istoria Chișinăului confirmă că acest teritoriu a avut întotdeauna o importanță militară și de frontieră. De la geto-daci și Burebista până la răzeși și administrația rusă, funcția Chișinăului ca așezare fortificată a persistat de-a lungul secolelor. În diferite epoci, acesta a făcut parte dintr-o rețea de așezări fortificate, alături de Lapushna și Vechiul Orhei. Aceste avansuri militare erau esențiale pentru sistemul de apărare al regiunii, asigurând protecția rutelor comerciale cheie și servind drept puncte de sprijin militar. Datorită poziției sale strategice, Chișinăul îndeplinea funcția de fortificație la frontieră, menținând legătura între diversele puncte defensive ale principatului, ceea ce explică importanța sa strategică și rolul său în apărarea granițelor regiunii de-a lungul istoriei.
Комментариев нет:
Отправить комментарий