1944

CHIȘINĂU — ORAȘUL PHOENIX

Reîncarnarea orașului. Solid și Void. Ce trebuie, de fapt, să protejăm?

Propunere pentru dezbaterea compartimentului privind patrimoniul istoric, arhitectural și natural din cadrul Planului Urbanistic General Chișinău 2040

Anatolie Gordeev, arhitect

1. Putem oare să ne controlăm propria dezvoltare?

Totul în această lume are două componente fundamentale — spirituală și materială.

Materia are dimensiuni, masă, formă. Ea apare, se transformă, îmbătrânește și se degradează.

Dimensiunea spirituală există într-un mod diferit. Conștiința, memoria, cunoștințele, talentul, experiența și înțelepciunea nu sunt determinate de dimensiunile fizice ale corpului. Ele pot fi transmise generațiilor următoare și pot continua să existe după dispariția formei materiale în care au apărut inițial.

Omul nu este doar un corp. Valoarea sa o apreciem, înainte de toate, nu după forța fizică sau înfățișare, ci după conștiință, inteligență, sentimente și capacitatea de a gândi și de a crea.

Dar în ce măsură ne putem controla propria dezvoltare?

Când se naște un copil, știm că va crește. Dar nimeni nu poate spune cu exactitate cum va deveni.

Ce înălțime va avea? Care îi vor fi aptitudinile, caracterul, interesele? Cine va deveni peste douăzeci, patruzeci sau șaizeci de ani?

Putem presupune, putem face prognoze și putem crea condiții favorabile. Dar nu îi putem determina dinainte viitorul.

Nu alegem cu câți centimetri vom crește anul viitor. Nu stabilim proporțiile definitive ale propriului corp. Nu putem opri în mod arbitrar dezvoltarea unei părți a organismului fără a influența celelalte părți.

Dezvoltarea are loc continuu, sub influența unei multitudini de factori, dintre care cunoaștem doar o parte.

Înseamnă oare aceasta că nu putem influența deloc propria dezvoltare?

Desigur că nu.

Avem grijă de sănătate, de educație, de perfecționarea fizică și spirituală. Iar atunci când apar probleme, apelăm la medici.

Medicul nu întocmește un plan care să stabilească exact cum trebuie să arate un om peste douăzeci de ani.

El urmărește starea organismului, efectuează investigații, identifică abaterile, evaluează riscurile și, atunci când este necesar, propune intervenții.

După intervenție, monitorizarea continuă. Pe măsură ce starea omului se schimbă, se modifică și recomandările.

Nu ne putem controla propria dezvoltare ca pe un proces proiectat în prealabil. Dar o putem însoți permanent, observând, evaluând și corectând ceea ce este necesar.

Consider că tocmai această abordare ar trebui să devină fundamentul urbanismului contemporan.

Pentru că și orașul este un organism viu.

2. Nu știm cum va arăta Chișinăul în viitor

În prezent se elaborează Planul Urbanistic General Chișinău 2040.

Dar putem oare ști cum va arăta orașul peste paisprezece ani?

Câți oameni vor locui aici? Cum vor evolua transportul, energia, tehnologiile de construcție, formele de muncă și de comunicare? Ce teritorii vor căpăta o nouă importanță? Ce întreprinderi vor apărea și care vor dispărea?

Putem elabora prognoze.

Dar prognoza nu înseamnă cunoașterea viitorului.

Puteau oare urbaniștii de la mijlocul secolului XX să-și imagineze nivelul actual al motorizării, tehnologiile digitale, schimbările în structura ocupării forței de muncă și mobilitatea cotidiană?

Puteau autorii Planului Urbanistic General din 2007 să prevadă consecințele transformărilor economice, sociale și geopolitice care au urmat?

Nu.

Și nici noi nu suntem capabili să anticipăm cu exactitate Chișinăul anului 2040 sau 2050.

Știm doar un singur lucru: orașul va continua să se schimbe.

El va continua să se dezvolte, deși acest proces nu înseamnă neapărat creșterea permanentă a populației și extinderea teritoriului construit. Unele părți ale orașului pot crește, altele se pot restrânge, își pot schimba funcțiile sau pot face loc unor noi forme de viață urbană.

Dar dezvoltarea nu se va opri odată cu aprobarea Planului Urbanistic General.

Prin urmare, nu putem proiecta starea sa definitivă.

Putem studia legitățile dezvoltării orașului, putem monitoriza starea sa, putem păstra structurile vitale și putem interveni la timp, atunci când este necesar.

În această interpretare, Planul Urbanistic General trebuie să devină nu o imagine a orașului într-un anumit an din viitor, ci un sistem de însoțire profesională permanentă a dezvoltării sale.

Și aici apare întrebarea legată direct de patrimoniul istoric.

Dacă nu știm cum va deveni orașul, ce anume trebuie să protejăm?

3. Solid și Void. Corpul și sufletul orașului

În arhitectură există două noțiuni fundamentale: Solid și Void.

Solid reprezintă masa materială, fondul construit, clădirile și construcțiile.

Void reprezintă spațiul dintre acestea.

De obicei, principalul obiect al proiectării și protecției este Solid.

Inventariem clădirile, stabilim înălțimea, suprafața, volumul construit și valoarea lor istorică. Întocmim registre ale monumentelor, delimităm zone de protecție și instituim restricții.

În schimb, Void este adesea perceput ca un teritoriu liber de construcții, o rezervă potențială pentru amplasarea unor noi obiecte materiale.

Dar, dacă privim orașul din perspectivă istorică, devine evident că spațiul poate avea o durată de viață mult mai mare decât forma materială care îl înconjoară.

Clădirile apar și dispar.

Străzile își schimbă denumirile și contextul arhitectural.

Cartierele sunt reconstruite.

Zone întregi pot fi distruse de războaie sau incendii.

Dar văile, înălțimile, direcțiile de circulație, poziția reciprocă a centrelor istorice și legăturile spațiale pot persista timp de secole și chiar milenii.

Tocmai ele creează condițiile în care, în același loc, apar noi forme de viață urbană.

Solid este corpul orașului. Void este sufletul său spațial.

Desigur, este vorba despre o imagine filosofică, nu despre identificarea literală a mediului urban cu conștiința umană.

Dar această imagine ne permite să înțelegem o caracteristică esențială a orașului istoric.

Forma sa materială aparține unei anumite epoci.

Memoria sa spațială leagă între ele numeroase epoci.

Iar dacă dorim cu adevărat să păstrăm identitatea istorică a orașului, nu este suficient să protejăm doar clădirile.

Trebuie să înțelegem ce constituie fundamentul său spațial.

Pentru Chișinău, această întrebare are o importanță deosebită.

4. Orașul nu moare. El trece prin reîncarnare

Omul se naște, crește, îmbătrânește și moare. Corpul său material are o durată limitată de existență.

Dar, potrivit concepției filosofice despre reîncarnare, sufletul nu dispare odată cu trupul. El continuă să existe, asumând o nouă înfățișare materială.

Cu orașul se întâmplă ceva uimitor de asemănător.

Orașul nu moare odată cu clădirile sale. Sufletul lui rămâne în același loc și dobândește o nouă întruchipare materială.

Casele sunt distruse, străzile și cartierele dispar, stilurile arhitecturale, sistemele politice și funcțiile publice se schimbă.

Uneori, din orașul anterior nu mai rămâne aproape nimic.

Dar spațiul continuă să existe.

Rămân văile râurilor, înălțimile, direcțiile istorice, locurile de atracție și relațiile spațiale. Chiar și obiectele materiale dispărute continuă adesea să influențeze structura urbană ulterioară.

Pe acest fundament apare o nouă arhitectură.

Se formează noi centre publice.

Se schimbă scările și funcțiile.

Orașul parcă primește un corp nou.

Aceasta este reîncarnarea sa.

Chișinăul este unul dintre exemplele expresive ale acestui proces.

Vorbim despre Chișinăul medieval, imperial, interbelic, sovietic și contemporan.

Înfățișarea lor materială diferă considerabil.

Dar acestea nu sunt câteva orașe independente, apărute întâmplător în același loc.

Sunt întruchipări succesive ale unei singure istorii spațiale.

Fiecare epocă și-a creat propriul Chișinău.

Și totuși, acesta a rămas Chișinău.

Corpul se schimbă. Memoria spațială se păstrează.

Tocmai de aceea imaginea orașului Phoenix mi se pare deosebit de potrivită.

Pasărea Phoenix nu își reface pur și simplu înfățișarea anterioară după distrugere.

Ea renaște pentru o nouă viață.

Chișinăul a trecut de multe ori prin distrugeri și transformări radicale, dar a continuat să existe, asumând noi forme arhitecturale.

Aceasta nu înseamnă că pierderile materiale nu au importanță.

Clădirile și monumentele istorice autentice sunt de neînlocuit. Distrugerea lor sărăcește memoria orașului.

Dar viața orașului nu se încheie odată cu dispariția unei clădiri sau chiar a unui cartier întreg.

Ea continuă printr-un sistem spațial capabil să primească o nouă întruchipare.

Tocmai această continuitate trebuie să o înțelegem și să învățăm să o protejăm.

5. Valea Bâcului — sufletul Chișinăului

Înainte să apară Chișinăul, exista valea râului Bâc.

Existau versanții, terasele, dealurile, izvoarele, afluenții, locurile de trecere și direcțiile naturale de deplasare.

Tocmai această structură naturală a creat condițiile apariției așezărilor.

În documentul din 17 iulie 1436, care conține una dintre primele mențiuni cunoscute ale unui toponim asociat cu Chișinăul, teritoriul este descris prin repere naturale și spațiale.

Râul Bâc, valea, izvorul, așezarea tătărească, pădurea, Cheșeneul lui Acbaș.

Localizarea exactă a unora dintre aceste repere rămâne subiectul cercetărilor istorice.

Dar să observăm esențialul.

Teritoriul este definit prin spațiu, nu prin obiecte arhitecturale.

Au trecut aproape șase secole.

În acest timp, Chișinăul a căpătat o înfățișare materială complet diferită.

Au apărut căile ferate, întreprinderile industriale, clădirile multietajate și arterele de transport.

Dar valea Bâcului a rămas fundamentul organizării spațiale a orașului.

Ea continuă să influențeze direcțiile legăturilor de transport, caracterul reliefului, poziția diferitelor cartiere și posibilitățile de interacțiune dintre ele.

Puteau locuitorii secolului al XV-lea să prevadă apariția căii ferate?

Desigur că nu.

Dar structura spațială a văii a creat condițiile care au permis apariția, peste secole, a unui nou coridor de transport.

Acest lucru demonstrează foarte clar diferența dintre Solid și Void.

Spațiul nu prescrie forma concretă a viitorului, dar determină o parte esențială a condițiilor în care acest viitor apare.

Astăzi putem reabilita Bâcul ca axă naturală și publică.

Putem elimina o parte dintre problemele ecologice acumulate.

Putem conecta teritoriile urbane fragmentate printr-un sistem continuu de spații publice.

Dar nimeni nu știe ce alte funcții va dobândi valea peste cincizeci sau o sută de ani.

De aceea, importanța ei nu poate fi redusă la proiectele actuale de amenajare.

Trebuie să păstrăm însuși sistemul spațial al văii, continuitatea sa naturală și capacitatea de a primi noi forme de viață urbană.

Valea Bâcului trebuie considerată un peisaj istorico-natural unitar și o componentă fundamentală a patrimoniului Chișinăului.

Nu doar ca râu.

Nu doar ca un coridor ecologic.

Ci ca cel mai vechi fundament spațial al orașului.

6. Dealul Mazarache și celelalte dominante istorice

Un alt exemplu de continuitate spațială este Dealul Mazarache.

Importanța lui nu este determinată doar de biserica istorică amplasată aici.

În primul rând, este o înălțime naturală care domină o anumită parte a văii Bâcului.

Acest teritoriu este asociat în mod tradițional cu istoria timpurie a Chișinăului. Există ipoteza legăturii sale cu reperele spațiale menționate în documentul din 1436, ipoteză care necesită verificări istorice și arheologice suplimentare.

Dar, indiferent de interpretarea exactă a documentului, dealul însuși rămâne un element important al peisajului istoric.

S-au schimbat așezările, clădirile și fondul construit din jur.

Dar semnificația înălțimii ca reper spațial s-a păstrat.

În secolul XX, în apropierea acestei zone istorice au apărut blocuri locative cu șaisprezece etaje, creând un nou accent vertical contemporan.

Apare întrebarea: este oare întâmplător faptul că noi dominante arhitecturale apar în apropierea unor vechi repere spațiale?

O situație asemănătoare poate fi observată pe malul opus al Bâcului, în zona Bisericii Sfinților Constantin și Elena, unde construcțiile contemporane înalte au modificat, de asemenea, silueta istorică.

O cercetare aparte merită și zona Bisericii Buna Vestire.

Este posibil ca aici să se manifeste o anumită regularitate spațială: fiecare epocă încearcă să exprime importanța unor locuri prin mijloacele arhitecturale proprii.

Deocamdată, aceasta este o ipoteză care trebuie verificată, nu o justificare automată a construcțiilor înalte.

O dominantă nouă poate accentua relieful istoric.

Dar poate și distruge panorama istorică.

De aceea, obiectul protecției nu trebuie să se limiteze la clădirile individuale.

Este necesar să cercetăm și să păstrăm relațiile spațiale propriu-zise: dealurile, siluetele lor, bazinele de vizibilitate, relațiile vizuale reciproce, poziția față de vale și față de alte repere.

Trebuie să protejăm nu doar monumentul, ci și spațiul datorită căruia acesta își dobândește semnificația.

7. Bulevardul principal: o succesiune de întruchipări materiale

De câte ori și-a schimbat înfățișarea bulevardul principal al Chișinăului?

S-au schimbat denumirile, fațadele, funcțiile publice, stilurile arhitecturale, transportul și simbolurile politice.

Războaiele și reconstrucțiile au transformat radical țesutul său material.

Dar bulevardul principal a continuat să-și păstreze rolul organizator în structura spațială a orașului.

Fiecare epocă i-a creat o nouă întruchipare.

Și niciunul dintre urbaniștii generațiilor precedente nu putea ști dinainte cum va arăta astăzi.

La fel, nici noi nu știm cum va arăta bulevardul Ștefan cel Mare peste o sută de ani.

Înseamnă aceasta că trebuie să îi oprim dezvoltarea?

Nu.

Dar înseamnă că trebuie să înțelegem ce anume trebuie păstrat în timpul transformărilor viitoare.

Clădirile istorice autentice.

Ansamblurile arhitecturale valoroase.

Sistemul spațiilor publice.

Relațiile de scară.

Direcțiile și perspectivele importante.

Legăturile dintre centrele publice.

Semnificația istorică a bulevardului în organizarea spațială a orașului.

Nu putem păstra un bulevard istoric doar prin conservarea unor fațade.

Dar nici nu putem considera că păstrarea traseului străzii justifică distrugerea tuturor clădirilor sale istorice.

Patrimoniul material și cel spațial sunt interdependente.

Sarcina nu este să păstrăm bulevardul în înfățișarea unei singure epoci, ci să asigurăm continuitatea vieții sale istorice.

8. De la Pușkin la Ismail. Cum se schimbă scara sufletului urban

Istoria Chișinăului ne permite să urmărim încă o regularitate interesantă.

Odată cu dezvoltarea orașului, se schimbă nu numai clădirile și dimensiunile teritoriului, ci și scara organizării sale spațiale.

Linia istorică a actualei străzi Pușkin este legată de hotarele vechilor proprietăți și de tranziția dintre țesutul urban vechi și planificarea regulată a orașului nou.

De o parte s-a format treptat zona nouă, cu structură regulată, asociată centrului administrativ.

De cealaltă parte s-au păstrat așezările mai vechi și elemente ale structurii urbane istorice.

Cu timpul, aceste părți, anterior distincte, s-au unit.

Ceea ce fusese cândva o limită între două părți ale orașului a devenit un element interior al unui centru istoric unitar.

De ce nucleul administrativ și-a păstrat atât de mult timp amplasarea în partea vestică a structurii centrale constituite?

În ce măsură acest fapt poate fi explicat prin circumstanțe istorice și în ce măsură prin organizarea spațială de lungă durată?

Este o întrebare interesantă pentru o cercetare separată.

Dar și mai interesant este ceea ce se întâmplă astăzi.

La următoarea scară, un rol asemănător începe să îl dobândească strada Ismail.

Ea poate fi numită, în sens figurat, un nou Decumanus urban — nu în sensul literal al sistemului stradal roman, ci ca linie structuratoare a unei noi scări urbane.

Acum, întregul centru istoric constituit poate fi considerat una dintre părțile unui sistem spațial mai mare.

Iar de cealaltă parte apare perspectiva Orașului de Est.

Principiul se repetă, deși scara și conținutul devin diferite.

Vechea limită se transformă treptat într-o legătură între părțile noului ansamblu.

Dar este important să nu transformăm această observație într-o altă prognoză rigidă.

Nu putem ști astăzi înfățișarea definitivă a Orașului de Est.

Nu putem determina cu exactitate ce funcții va dobândi și cum se vor schimba relațiile sale cu centrul istoric.

Putem doar să identificăm condițiile spațiale în care va avea loc dezvoltarea sa.

Valea Bâcului.

Coridorul feroviar.

Relieful.

Linia străzii Ismail.

Direcțiile istorice.

Posibilitățile de formare a unor noi spații publice și legături de transport.

Tocmai de aceea, proiectarea Orașului de Est trebuie să înceapă nu cu stabilirea volumelor imobiliare, ci cu cercetarea structurii spațiale.

Propusul Metropolitan Gateway Hub, în zona intersecției străzii Ismail cu calea ferată și valea Bâcului, poate deveni un element important al acestui sistem.

Dar nici acesta nu este un răspuns definitiv.

Rolul, forma și funcțiile sale trebuie verificate pe măsură ce orașul se dezvoltă.

Sarcina noastră nu este să prescriem viitorul Orașului de Est, ci să păstrăm și să creăm condițiile în care acest viitor va putea apărea.

9. Viteza schimbă însuși spațiul orașului

La următorul nivel, dezvoltarea spațială a Chișinăului depășește limitele extinderii fizice a teritoriului construit.

Aici apare un nou factor — viteza.

Spațiul crește odată cu creșterea vitezelor.

În epoca deplasărilor pietonale, omul percepea ca spațiu cotidian un teritoriu relativ restrâns.

Transportul public a mărit accesibilitatea cartierelor îndepărtate.

Automobilul a schimbat relațiile dintre oraș și suburbii.

Calea ferată de mare viteză poate reuni într-un singur sistem funcțional orașe situate la distanțe considerabile unele de altele.

Orașele în sine nu se deplasează.

Distanța în kilometri rămâne aceeași.

Dar timpul necesar interacțiunii se reduce.

Se schimbă posibilitățile de acces zilnic la locuri de muncă, educație, servicii medicale, contacte culturale și de afaceri.

Apare un nou spațiu funcțional.

Tocmai de aceea, dezvoltarea legăturii feroviare dintre Iași și Chișinău deschide posibilitatea formării unui dipol urban.

Următoarea scară potențială ar putea fi tripolul Iași — Chișinău — Tiraspol.

Astăzi, aceasta este o ipoteză pe termen lung, dependentă de dezvoltarea infrastructurii feroviare, de condițiile politice și de securitate, de procedurile de frontieră și de intensitatea legăturilor reale dintre orașe.

Dar principiul în sine este extrem de important.

Orașul își poate extinde spațiul fără să își extindă teritoriul construit.

Limitele sale funcționale se schimbă odată cu apariția unor noi posibilități de interacțiune.

De aceea, încercarea de a stabili pentru totdeauna limitele spațiale ale Chișinăului este inevitabil sortită să devină depășită.

Nu știm ce viteze, tehnologii și forme de comunicare vor exista peste câteva decenii.

Dar putem deja astăzi să nu distrugem posibilitățile unor legături viitoare.

Putem păstra coridoarele spațiale necesare.

Putem preveni distrugerea ireversibilă a structurii naturale.

Putem forma noduri de transport capabile să se adapteze unor condiții noi.

Este încă un exemplu al modului în care protejarea patrimoniului spațial este legată de viitorul orașului.

10. Urbanistul nu este un profet, ci un medic

Să revenim la analogia inițială.

Nu știm cum va deveni un copil.

Și nimeni nu elaborează un plan obligatoriu al dezvoltării sale fizice pentru următorii douăzeci de ani, indicând exact înălțimea, greutatea și proporțiile corpului.

Dar medicii îi monitorizează sănătatea.

Ei cunosc legitățile dezvoltării organismului.

Identifică tulburările.

Evaluează riscurile.

Recomandă tratamente sau măsuri de prevenție.

Iar apoi verifică rezultatele.

Medicul nu conduce viața omului ca pe un mecanism proiectat în prealabil.

El ajută organismul să se dezvolte.

Urbanismul trebuie să acționeze într-un mod asemănător.

Trebuie să încetăm să cerem Planului Urbanistic General să prezică exact cum va arăta orașul într-un anumit an.

Avem nevoie de un sistem de monitorizare permanentă a orașului.

A populației și a modului de locuire.

A mobilității.

A stării infrastructurii tehnico-edilitare.

A mediului natural.

A economiei.

A patrimoniului istoric și spațial.

A consecințelor noilor proiecte de construcție.

Iar pe baza acestor informații trebuie luate decizii concrete.

Uneori va fi necesară o intervenție.

Alteori — modificarea regulilor existente.

Uneori — construirea unei noi infrastructuri.

Iar alteori, cea mai potrivită decizie va fi tocmai abținerea de la intervenție.

Dar, în toate cazurile, decizia trebuie luată pe baza unei diagnoze actualizate, nu doar a prognozelor realizate cu zece sau douăzeci de ani în urmă.

Planul Urbanistic General trebuie să înceteze să mai fie o predicție a viitorului și să devină un sistem de însoțire profesională a vieții orașului.

Desigur, analogia cu medicul are limitele sale. Orașul nu este un organism biologic. Dezvoltarea sa depinde de deciziile societății, de economie, proprietate, legislație și voința oamenilor.

Dar tocmai de aceea monitorizarea permanentă și adaptarea deciziilor sunt aici cel puțin la fel de necesare.

11. Ce trebuie, așadar, să protejăm în Chișinău?

Acum putem reveni la întrebarea principală.

Dacă orașul se schimbă permanent și nu știm cum va arăta următoarea sa întruchipare, ce anume trebuie să păstrăm?

În opinia mea, obiectul protecției trebuie să fie mult mai larg decât lista clădirilor istorice.

În primul rând, trebuie identificată structura spațială vitală a orașului.

Acel sistem care îi asigură continuitatea istorică și capacitatea de dezvoltare ulterioară.

Pentru Chișinău, propun să distingem următoarele componente ale patrimoniului.

Structura naturală istorică

Valea Bâcului, afluenții, izvoarele, versanții, terasele, înălțimile și cumpenele apelor.

Acestea nu sunt terenuri libere a căror destinație poate fi schimbată arbitrar.

Sunt condiții naturale de lungă durată ale existenței orașului.

Aici trebuie păstrate continuitatea hidrologică, ecologică și spațială.

Dominantele spațiale

Dealul Mazarache, înălțimea din zona Bisericii Sfinților Constantin și Elena, zona Bisericii Buna Vestire și alte repere istorice importante.

Protecția trebuie să vizeze nu doar obiectele, ci și poziția lor spațială, siluetele, legăturile vizuale și relațiile cu peisajul înconjurător.

Direcțiile și legăturile istorice

Drumurile vechi, locurile de trecere, axele urbane, bulevardul principal, elementele păstrate ale structurii stradale istorice.

Importanța lor trebuie evaluată nu numai după vechimea fondului construit, ci și după rolul în organizarea spațială a orașului.

Limitele și tranzițiile istorice

Hotarele vechilor proprietăți, trecerile dintre orașul vechi și cel nou, liniile străzilor Pușkin și Ismail.

Acestea permit înțelegerea modului în care s-a modificat structura internă a Chișinăului la trecerea de la o scară de dezvoltare la alta.

Nu orice limită istorică trebuie păstrată ca o barieră fizică.

Adesea, rolul ei istoric constă tocmai în transformarea ulterioară într-un spațiu de legătură.

Spațiile publice

Piețele, străzile, parcurile, bulevardele, pasajele pietonale, promenadele și locurile istorice ale vieții publice.

Valoarea lor nu este determinată doar de amenajarea exterioară, ci și de capacitatea de a rămâne deschise, accesibile și adaptabile unor noi funcții publice.

Patrimoniul material autentic

Monumentele de arhitectură, ansamblurile istorice, siturile arheologice, clădirile valoroase și fragmentele păstrate ale țesutului urban.

Ele conservă mărturii de neînlocuit ale unor epoci concrete.

De aceea, protecția structurii spațiale nu poate servi drept justificare pentru distrugerea lor.

Dimpotrivă, monumentele materiale și spațiul trebuie considerate componente complementare ale unui patrimoniu unitar.

Posibilitățile dezvoltării viitoare

Aceasta este cea mai importantă completare.

Trebuie să păstrăm nu doar ceea ce există astăzi, ci și anumite posibilități fără de care dezvoltarea ulterioară a orașului ar putea fi limitată.

Posibilitatea de a reabilita valea Bâcului.

Posibilitatea de a conecta părțile separate ale orașului.

Posibilitatea de a crea noi spații publice.

Posibilitatea de a forma legături de transport ale viitorului.

Posibilitatea de a adapta teritoriile istorice la nevoi noi, fără a le distruge identitatea.

Protecția patrimoniului trebuie să apere nu doar trecutul orașului, ci și condițiile viitoarelor sale întruchipări.

12. De ce protecția tradițională a patrimoniului nu este suficientă

Astăzi, patrimoniul istoric este abordat în principal prin intermediul obiectelor materiale.

Monumente.

Ansambluri.

Zone cu fond construit istoric.

Restricții de înălțime.

Reglementări privind reconstrucția.

Toate acestea sunt necesare.

Dar nu sunt suficiente.

Putem păstra o biserică și distruge panorama ei istorică.

Putem conserva fațadele unei străzi, afectând întreaga sa compoziție spațială.

Putem proteja monumentele în limitele zonei de protecție stabilite și, în același timp, permite în afara ei construcții care le modifică radical percepția.

Putem păstra clădirile istorice, dar distruge râul, dealul sau vechea legătură dintre părțile orașului.

Și atunci vom obține o colecție de obiecte conservate, dar nu neapărat un oraș istoric păstrat.

Există și pericolul opus.

Dacă protecția se transformă într-o interdicție a oricăror schimbări pe un teritoriu întins, orașul își poate pierde capacitatea de adaptare.

Se modifică nevoile locuitorilor, formele de muncă, cerințele de securitate, accesibilitate și infrastructură tehnico-edilitară.

O formă materială înghețată nu este întotdeauna capabilă să asigure o viață urbană normală.

De aceea, trebuie să distingem două sarcini.

Prima — păstrarea patrimoniului material autentic, a cărui pierdere este ireversibilă.

A doua — păstrarea structurii spațiale istorice, care poate admite noi întruchipări materiale, cu condiția menținerii calităților sale esențiale.

Aceste sarcini nu se contrazic.

Dar necesită metode diferite de cercetare și reglementare.

A proteja orașul nu înseamnă a-i opri dezvoltarea. Înseamnă a preveni schimbările care îl privează de capacitatea de a rămâne el însuși.

13. De la cercetarea unică la diagnosticarea permanentă

Dacă acceptăm conceptul propus, trebuie să modificăm nu doar conținutul compartimentului privind patrimoniul, ci și modul în care acesta este utilizat.

Cercetarea orașului istoric nu trebuie să se încheie odată cu aprobarea Planului Urbanistic General.

Ea trebuie să devină un sistem permanent de cunoaștere.

La baza sa poate sta un model spațial digital deschis al Chișinăului, care să integreze hărți istorice, date geoinformaționale actuale, relief, hidrografie, monumente, spații publice, legături de transport și alte informații.

Dar modelul digital nu reprezintă un scop în sine.

El trebuie să ajute la luarea deciziilor.

Se propune următorul ciclu continuu:

Monitorizare → Diagnosticare → Evaluarea consecințelor → Decizie → Intervenție → Verificarea rezultatelor → O nouă monitorizare.

Tocmai acest principiu stă la baza sistemului propus de planificare urbană adaptivă DAUF.

În raport cu patrimoniul, aceasta înseamnă monitorizarea permanentă a stării structurii spațiale istorice.

De exemplu, apare propunerea construirii unei clădiri înalte lângă un deal istoric.

Trebuie evaluată nu doar conformitatea formală cu reglementările, ci și influența asupra panoramelor, legăturilor vizuale, scării spațiului și percepției istorice a locului.

Se planifică transformarea unui fost teritoriu industrial din apropierea Bâcului.

Trebuie verificat dacă aceasta îmbunătățește starea văii râului, restabilește legăturile dintre maluri și creează noi spații publice.

Se propune un mare proiect investițional în Orașul de Est.

Trebuie să aflăm dacă acesta contribuie la integrarea spațială a orașului sau formează un nou teritoriu izolat.

După realizarea proiectului, trebuie verificat dacă prognozele s-au confirmat.

Dacă nu — deciziile ulterioare trebuie corectate.

Astfel, protecția patrimoniului devine nu o procedură administrativă unică, ci un proces permanent de îngrijire a mediului urban.

Aceasta nu necesită neapărat crearea unor instituții noi și creșterea numărului de funcționari.

Sunt necesare o bază informațională comună, asistență profesională permanentă, expertiză independentă, date deschise și proceduri clare de luare a deciziilor.

14. Cum trebuie să devină Planul Urbanistic General 2040?

Poate apărea o întrebare firească.

Dacă viitorul este imprevizibil, mai avem nevoie de planuri urbanistice generale?

Fără îndoială, da.

Dar conținutul și rolul lor trebuie să se schimbe.

Planul Urbanistic General trebuie să reflecte nu un viitor prestabilit, ci starea existentă a orașului, cunoștințele despre legitățile dezvoltării sale, cele mai importante constrângeri și principiile de luare a deciziilor.

Trebuie să distingem ceea ce are o stabilitate de lungă durată de ceea ce se schimbă relativ repede.

Valea Bâcului a existat înaintea Chișinăului și va continua să existe în viitor.

Dar tehnologiile de transport, modalitățile de traversare și funcțiile teritoriilor adiacente se vor schimba.

Dealul Mazarache își păstrează poziția spațială.

Dar arhitectura din jur va continua să evolueze.

Bulevardul istoric va rămâne o parte importantă a structurii centrale a orașului.

Dar caracterul transportului, utilizarea spațiilor publice și unele elemente ale fondului construit se pot modifica.

De aceea, Planul Urbanistic General trebuie să conțină un fundament stabil și soluții adaptabile.

Stabil — în ceea ce privește structura naturală și spațială istorică, patrimoniul autentic și cerințele fundamentale de siguranță.

Adaptabil — în ceea ce privește funcțiunile, densitățile, tehnologiile, proiectele investiționale și numeroase soluții de infrastructură.

În același timp, adaptabilitatea nu înseamnă arbitrar.

Orice modificare trebuie să fie justificată profesional, explicată public și verificată în raport cu interesele pe termen lung ale orașului.

Planul Urbanistic General trebuie să fie stabil în principii și capabil să se schimbe în deciziile concrete.

Tocmai un asemenea sistem poate asigura continuitatea dezvoltării orașului în condițiile unui viitor incert.

15. Propuneri concrete pentru compartimentul privind patrimoniul din PUG Chișinău 2040

În cadrul dezbaterii studiilor privind patrimoniul istoric, arhitectural și natural, propun examinarea următoarelor completări.

1. Recunoașterea patrimoniului spațial istoric ca obiect distinct de cercetare și protecție.

Alături de monumentele și ansamblurile arhitecturale trebuie cercetate relațiile spațiale durabile care determină identitatea istorică a orașului.

2. Elaborarea hărții structurii spațiale istorice a Chișinăului.

Aceasta trebuie să includă valea Bâcului, relieful, înălțimile istorice, dominantele, direcțiile principale, spațiile publice, limitele istorice și legăturile vizuale.

3. Delimitarea văii Bâcului ca peisaj istorico-natural unitar.

Ea trebuie privită nu ca o sumă de terenuri individuale și obiecte hidrotehnice, ci ca un sistem spațial continuu, de importanță fundamentală pentru istoria și viitorul orașului.

4. Cercetarea sistemului de dominante spațiale istorice.

Pentru Dealul Mazarache, zona Bisericii Sfinților Constantin și Elena, Biserica Buna Vestire și alte locuri importante trebuie determinate nu doar zonele de protecție ale obiectelor, ci și bazinele de vizibilitate, siluetele și relațiile spațiale.

5. Cercetarea continuității istorice a structurii urbane.

O atenție deosebită trebuie acordată dezvoltării relațiilor spațiale de la orașul vechi la cel cu planificare regulată, rolului limitelor istorice pe linia străzii Pușkin, formării limitei de pe strada Ismail și posibilei treceri la o nouă scară de organizare a zonei centrale.

6. Diferențierea regimurilor de protecție a obiectelor materiale și a sistemelor spațiale.

Monumentele autentice trebuie conservate conform valorii lor istorice.

Sistemele spațiale trebuie reglementate pornind de la păstrarea calităților de bază, a legăturilor și a capacității de adaptare.

7. Introducerea evaluării impactului spațial în examinarea proiectelor majore.

În special a proiectelor de construcții înalte, a noilor infrastructuri de transport, a reconversiei teritoriilor industriale și a formării unor noi centre publice.

8. Utilizarea Orașului de Est ca proiect-pilot de continuitate spațială.

Elaborarea sa trebuie să înceapă cu identificarea și evaluarea structurii naturale, istorice și de transport, nu cu distribuirea teritoriului între obiectivele imobiliare preconizate.

9. Crearea unui model digital deschis al patrimoniului spațial istoric.

Acesta trebuie să fie corelat cu celelalte compartimente ale Planului Urbanistic General și actualizat pe măsura apariției unor date noi.

10. Trecerea de la protecția punctuală la asistența profesională permanentă.

Trebuie prevăzută monitorizarea regulată a stării structurii spațiale istorice, evaluarea proiectelor noi și verificarea consecințelor deciziilor realizate.

11. Prevenirea distrugerii ireversibile a posibilităților importante pentru dezvoltarea viitoare.

La evaluarea proiectelor trebuie luate în considerare nu doar restricțiile existente, ci și impactul asupra potențialelor legături publice, naturale și de transport.

12. Asigurarea corelării patrimoniului cu dezvoltarea întregului organism urban.

Centrul istoric nu poate fi cercetat izolat de valea Bâcului, teritoriile adiacente, Orașul de Est, sistemul de transport și perspectivele dezvoltării metropolitane.

Aceste propuneri nu presupun renunțarea la protecția existentă a monumentelor.

Ele urmăresc completarea acesteia cu un sistem de protejare a continuității spațiale și a vieții urbane.

16. Esențialul este să nu confundăm păstrarea vieții cu oprirea dezvoltării

În practica actuală, protecția patrimoniului este adesea opusă dezvoltării.

Unii cer păstrarea cât mai completă a ceea ce există.

Alții consideră mediul istoric drept un obstacol în calea investițiilor și a construcțiilor.

Dar este posibil ca ambele poziții să pornească de la aceeași eroare.

Ele privesc orașul înainte de toate ca pe un ansamblu de obiecte materiale.

Dacă însă orașul este un organism în dezvoltare, întrebarea nu este dacă trebuie păstrat sau schimbat.

Întrebarea este ce schimbări permit continuarea vieții sale.

Să revenim la analogia cu omul.

Nu considerăm păstrarea sănătății drept o obligație de a rămâne pentru totdeauna copil.

Dimpotrivă, dezvoltarea normală presupune schimbări permanente.

Dar nu orice schimbare este benefică.

Unele reprezintă o parte firească a dezvoltării.

Altele semnalează tulburări ale funcționării organismului.

Tocmai de aceea sunt necesare monitorizarea, diagnosticarea și ajutorul profesional.

La fel se întâmplă și în oraș.

O clădire nouă nu distruge neapărat patrimoniul.

Dar o construcție care rupe legăturile spațiale istorice poate provoca orașului daune serioase.

Păstrarea unei clădiri vechi poate fi necesară datorită valorii sale istorice unice.

Dar menținerea mecanică a oricărei forme materiale existente nu este neapărat benefică pentru viața urbană.

Nu putem înlocui înțelegerea profesională a orașului prin formula universală „permite” sau „interzice”.

Trebuie să studiem starea sa și consecințele fiecărei intervenții importante.

Iar aceste evaluări trebuie realizate permanent, deoarece orașul se schimbă permanent.

17. În loc de concluzie. Nu știm cum va arăta următoarea întruchipare a Chișinăului

Nu știm cum va deveni Chișinăul în anul 2040.

Nu știm cum va arăta în 2050 sau peste o sută de ani.

Și nimeni nu poate ști acest lucru.

Așa cum nu ne putem determina dinainte propria dezvoltare, nu putem prescrie orașului forma sa materială viitoare.

Dar știm că viața lui va continua, chiar dacă dimensiunile, funcțiile și direcțiile sale se vor modifica.

Istoria Chișinăului arată că orașul este capabil să își schimbe în repetate rânduri înfățișarea, rămânând totuși el însuși.

El trece printr-un fel de reîncarnare.

Vechea înfățișare materială dispare.

Apare una nouă.

Dar memoria spațială continuă să lege epoci diferite.

Valea Bâcului exista înainte de apariția orașului.

Dealul Mazarache a continuat să fie un reper în timpul schimbării așezărilor și formelor arhitecturale.

Bulevardul principal și-a schimbat de numeroase ori înfățișarea, păstrându-și rolul organizator.

Linia străzii Pușkin, dintr-o limită istorică, a devenit parte a unui centru unitar.

Strada Ismail poate deveni o legătură spațială la următoarea scară.

Orașul de Est poate forma o nouă întruchipare a Chișinăului central.

Iar noile viteze de transport deschid posibilitatea apariției unor sisteme spațiale și mai mari — de la dipolul Iași — Chișinău până la potențialul tripol Iași — Chișinău — Tiraspol.

Nimeni nu ar fi putut prevedea toate aceste transformări în momentul apariției orașului.

Și nici noi nu putem anticipa schimbările care se vor produce în viitor.

Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la grija față de oraș.

Dimpotrivă, tocmai imprevizibilitatea dezvoltării impune monitorizarea profesională permanentă.

Așa cum medicul nu îi prescrie omului forma sa fizică viitoare, ci ajută organismul să își păstreze vitalitatea, tot așa urbanistul trebuie să însoțească dezvoltarea orașului, să identifice problemele și să propună la timp soluțiile necesare.

În aceasta constă diferența fundamentală dintre urbanismul adaptiv și încercarea de a desena dinainte orașul definitiv.

Putem să nu îi cunoaștem viitoarea înfățișare.

Dar îi putem proteja memoria istorică.

Putem păstra fundamentele naturale și spațiale.

Putem proteja monumentele autentice.

Putem preveni distrugerea legăturilor vitale.

Putem lăsa loc posibilităților viitoare, despre care astăzi încă nu știm nimic.

Orașul nu moare odată cu clădirile sale. Sufletul lui rămâne în același loc și primește o nouă întruchipare materială.

Chișinăul este orașul Phoenix.

Istoria lui este o succesiune de întruchipări materiale.

Sufletul lui este memoria spațială.

Iar viitorul său nu poate și nu trebuie să fie prescris dinainte.

De aceea, întrebarea fundamentală a Planului Urbanistic General Chișinău 2040 trebuie formulată altfel.

Nu „Cum va arăta orașul în anul 2040?”

Ci „Cum putem asigura continuitatea vieții sale și capacitatea de dezvoltare, indiferent de ceea ce va deveni?”

Iar în ceea ce privește patrimoniul istoric:

Nu doar „Ce clădiri trebuie să păstrăm?”

Ci „Ce constituie sufletul Chișinăului și ce avem obligația să protejăm pentru ca orașul să își păstreze identitatea în timpul oricăror transformări viitoare?”

Nu trebuie să proiectăm destinul orașului.

Trebuie să învățăm să îi însoțim viața.

Planul Urbanistic General trebuie să înceteze să mai fie proiectul unei înfățișări viitoare definitive a orașului și să devină un instrument de îngrijire permanentă a dezvoltării sale.

Iar protecția patrimoniului trebuie să înceteze să se limiteze la conservarea trecutului și să devină protejarea continuității vieții urbane.

În aceasta constă, după părerea mea, sensul fundamental al protejării patrimoniului Chișinăului — orașul Phoenix.