Dacă ne imaginăm că ICOMOS efectuează o expertiză a actualului capitol al PUG

Dacă ne imaginăm că ICOMOS efectuează propriu-zis o expertiză a actualului capitol al PUG, aș începe cu o concluzie destul de fermă:

faptul în sine că o mare parte a centrului este protejată ca un singur monument de importanță națională nu contravine abordărilor ICOMOS. Însă modul în care acest teritoriu este justificat astăzi și ceea ce este considerat în mod concret obiect al protecției sale nu par suficient de convingătoare din perspectiva criteriilor contemporane ICOMOS.

Din 1993, „Nucleul istoric al Chișinăului” are într-adevăr statutul de monument de categorie națională nr. 308, iar Ministerul Culturii îl descrie ca pe un teritoriu care include orașul de dinaintea perioadei ruse, partea imperială și interbelică, precum și inserțiile structurale sovietice.

Adică, din punct de vedere juridic, nu este protejată pur și simplu o colecție de clădiri, ci un teritoriu urban istoric foarte întins.

În același timp, ICOMOS admite pe deplin protejarea unor cartiere istorice întregi și a unor teritorii urbane, nu doar a monumentelor individuale.

Washington Charter se aplică în mod explicit orașelor, centrelor și cartierelor împreună cu mediul lor natural și construit.

Dar aceasta cere mai întâi să fie stabilit care sunt exact calitățile teritoriului ce exprimă caracterul său istoric:

• structura străzilor și a parcelelor;

• raportul dintre clădiri și spațiile deschise;

• caracterul arhitectural;

• relația cu mediul înconjurător;

• funcțiile dobândite în timp.

Și tocmai aici începe problema Chișinăului.

1. ICOMOS ar întreba: ce anume constituie obiectul unitar?

Astăzi formula este, în esență, următoarea:

un teritoriu mare al centrului = un singur monument de importanță națională.

Dar în interiorul lui se află structuri complet diferite:

orașul de jos pre-regulat;

rețeaua regulată a secolului al XIX-lea;

construcțiile de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea;

reconstrucția postbelică;

inserțiile sovietice;

clădirile contemporane;

teritorii în care țesutul istoric aproape că a dispărut.

Chiar ghidul oficial al Ministerului Culturii recunoaște acest lucru, împărțind centrul în trei zone fundamental diferite.

ICOMOS nu ar spune neapărat:

„Prin urmare, un teritoriu atât de mare nu poate fi protejat.”

Întrebarea ar fi, mai curând, alta:

Ce ansamblu comun de atribute istorice unește acest teritoriu într-o asemenea măsură încât să poată fi considerat un singur monument coerent?

În actualul capitol al PUG, un asemenea răspuns, în opinia mea, lipsește.

2. Cel mai slab punct — „integritatea”

Washington Charter cere ca teritoriul urban istoric să fie privit ca un sistem de elemente interconectate.

Principiile de la Valletta vorbesc, de asemenea, despre coherence — coerența întregului, care rezultă din combinarea clădirilor, organizării spațiale, mediului și activității oamenilor.

Dar în centrul contemporan al Chișinăului această integritate este dificil de demonstrat.

Am văzut deja că:

• un siluet istoric unitar practic nu mai există;

• multe dominante sacre vechi și-au pierdut rolul vizual anterior;

• construcțiile aparțin unor epoci foarte diferite;

• o parte importantă a clădirilor a fost reconstruită de mai multe ori;

• centrul istoric perceput de locuitori este mult mai mic decât zona juridică;

• orașul de jos și orașul regulat au origini complet diferite;

• însăși presupusa rețea „pre-rusă” necesită revizuire.

De aceea, ICOMOS ar cere, cel mai probabil, nu să se presupună integritatea, ci să fie demonstrată.

3. Formula „orașul de până la 1812” este deosebit de problematică

Actualul PUG definește ZIR-1 drept teritoriul de până la 1812, cu o rețea stradală organică.

Dar dacă planurile din 1817 prezintă un proiect de regularizare a orașului de jos, dacă locuințele existente nu coincid cu rețeaua proiectată, iar arheologia Vechiului Bazar indică o funcție anterioară diferită a teritoriului, atunci rețeaua actuală nu poate fi declarată automat o structură păstrată a orașului de până la 1812.

Pentru ICOMOS, aceasta ar constitui o problemă metodologică esențială:

atributul patrimoniului trebuie mai întâi demonstrat istoric și abia apoi protejat.

4. ICOMOS probabil nu ar cere omogenitate

Este importantă aici o precizare.

Absența unui stil arhitectural unitar nu descalifică în sine un teritoriu istoric.

Abordarea contemporană UNESCO privind Historic Urban Landscape, strâns legată de această doctrină internațională, afirmă în mod explicit că patrimoniul urban reprezintă o stratificare istorică de valori, incluzând:

• construcții istorice și contemporane;

• relieful;

• hidrologia;

• infrastructura;

• spațiile deschise;

• relațiile vizuale;

• funcțiile;

• valorile imateriale.

Adică imaginea noastră a „Chișinăului-Fenix” poate fi, într-adevăr, valoroasă istoric tocmai prin această stratificare.

Dar atunci obiectul trebuie justificat ca peisaj urban istoric multistratificat, nu ca un „centru istoric” unitar, păstrat în forma sa istorică.

Acestea sunt două lucruri fundamental diferite.

5. Principala obiecție ar putea privi tocmai limita

ICOMOS contemporan ar întreba probabil:

De ce limita trece exact aici?

Nu cumva pentru că, în 1993, era necesar să se protejeze cât mai repede un teritoriu cât mai mare?

Pentru o expertiză contemporană, existența unei limite juridice formate istoric nu este suficientă.

Trebuie demonstrat în interiorul ei:

• unde s-a păstrat structura istorică;

• unde se păstrează doar valoarea arheologică;

• unde este importantă memoria locului;

• unde s-a păstrat un front construit valoros;

• unde este important siluetul;

• unde valoarea este legată de relief;

• unde țesutul a fost transformat atât de mult încât regimul trebuie să fie diferit.

Tocmai de aceea, ghidurile ICOMOS privind Heritage Impact Assessment cer mai întâi descrierea dezvoltării istorice, stării componentelor, perspectivelor sensibile și a atributelor concrete — adică a caracteristicilor prin care se exprimă valoarea.

6. Prin urmare, concluzia ipotetică ICOMOS aș formula-o astfel

Nu:

„Statutul centrului istoric este greșit.”

Ci mult mai precis:

Statutul unui mare teritoriu urban istoric poate fi justificat, însă limita existentă și regimul unic de protecție necesită reevaluare pe baza unei cercetări actualizate a straturilor istorice, gradului de conservare, autenticității, integrității și atributelor concrete ale patrimoniului.

Și mai departe:

Este necesară trecerea de la prezumția unei valori egale a întregului teritoriu la un sistem diferențiat de management, bazat pe valorile care s-au păstrat efectiv în fiecare loc.

Adică, dacă folosim sistemul nostru de planificare pe patru niveluri, ICOMOS probabil nu ar elimina primul nivel de protecție a centrului, dar ar cere o revizuire completă a nivelului al doilea — structura spațială a valorilor.

În locul unei singure zone uriașe de „monument de importanță națională” am putea obține un model mult mai precis:

teritorii de conservare obligatorie → teritorii istorico-arheologice → ansambluri și fronturi valoroase → sisteme peisagistice și vizuale → teritorii de transformare adaptivă.

Iar limita generală mare ar putea rămâne doar ca zonă de management special, nu ca afirmație că tot ceea ce se află în interiorul ei constituie un singur monument istoric cu aceeași valoare.

Mi se pare că tocmai de aici ar trebui începută „expertiza ICOMOS” a întregului capitol:

nr. 1 — justificarea Nucleului istoric ca monument unitar de importanță națională;

nr. 2 — apoi ZIR-1;

nr. 3 — sistemul monumentelor;

nr. 4 — silueta și dominantele;

nr. 5 — mecanismul de gestionare a transformărilor.

Un teritoriu mare al centrului poate fi justificat — dar nu neapărat ca un singur monument

Da — justificarea unei mari părți a centrului ca obiect de protecție în logica ICOMOS este posibilă.

Dar, cel mai probabil, nu sub forma unui „monument” în sensul unui singur ansamblu istoric coerent, ci ca historic urban area / historic urban landscape — teritoriu urban istoric a cărui valoare constă în totalitatea straturilor, structurilor și relațiilor.

Aceasta este o diferență importantă.

Washington Charter ICOMOS afirmă direct că obiectul protecției poate fi reprezentat nu doar de clădiri individuale, ci și de orașe, centre, cartiere împreună cu mediul natural și construit.

În același timp, valoarea trebuie exprimată prin caracteristici concrete:

• planificare și parcelare;

• raporturile dintre clădiri și spațiile deschise;

• caracterul arhitectural;

• relația cu mediul;

• funcțiile formate de-a lungul timpului.

De aceea, întrebarea pentru Chișinău nu este:

„Sunt acolo suficiente clădiri vechi?”

Ci:

Există în interiorul acestui teritoriu mare un ansamblu suficient de stabil de atribute istorice pentru ca el să poată fi considerat un sistem urban istoric semnificativ?

Și tocmai aici justificarea actuală a PUG pare slabă.

Documentul însuși vorbește despre ZIR-uri diferite prin origine:

oraș pre-regulat;

oraș regulat al secolului al XIX-lea;

extinderi ulterioare;

ansambluri moderniste;

peisaje culturale.

Aceasta confirmă, în esență, că teritoriul nu este un ansamblu unitar al unei singure perioade.

Dar nici ICOMOS și nici UNESCO nu cer acest lucru.

Historic Urban Landscape este definit în mod expres ca rezultatul stratificării istorice a valorilor culturale și naturale, incluzând simultan:

• construcții istorice și contemporane;

• topografie;

• hidrologie;

• infrastructură;

• spații deschise;

• relații vizuale;

• funcții sociale;

• memorie imaterială.

Mai mult decât atât, această abordare depășește în mod deliberat noțiunea unui singur „historic centre”.

Prin urmare, Chișinăul poate fi justificat tocmai ca peisaj urban istoric al transformărilor.

Dar atunci trebuie demonstrat nu faptul că „întreg teritoriul s-a păstrat istoric”, ci altceva.

De exemplu:

1. S-a păstrat relieful istoric. Orașul de sus și orașul de jos, dealurile și valea Bîcului continuă să determine structura spațială.

2. S-au păstrat principalele straturi de planificare. Chiar dacă nu în forma inițială, diferitele sisteme de străzi, limite și direcții rămân recognoscibile.

3. S-au păstrat locuri cu o memorie deosebit de îndelungată. Dealul Măzărache este exemplul cel mai evident.

4. S-a păstrat sistemul centrelor publice și al locurilor simbolice, chiar dacă învelișul lor arhitectural s-a schimbat de mai multe ori.

5. S-au păstrat fronturi istorice, clădiri, parcelări și ansambluri individuale.

6. S-au păstrat urme ale diferitelor epoci, iar suprapunerea lor constituie ea însăși o caracteristică a orașului.

7. Centrul rămâne principalul spațiu al identității urbane.

Un asemenea set de caracteristici este deja mult mai apropiat de abordarea HUL UNESCO/ICOMOS.

Dar există și partea opusă.

Dacă, după o cartare detaliată, se va constata că pe o parte importantă a teritoriului nu s-au păstrat nici structura, nici relațiile vizuale, nici rolul istoric, nici o memorie semnificativă a locului, atunci va fi dificil de justificat această parte ca patrimoniu propriu-zis doar pentru că a intrat în limita stabilită în anii 1990.

Prin urmare, de la o expertiză ICOMOS m-aș aștepta la o concluzie de tipul:

Un teritoriu mare poate rămâne o zonă de peisaj urban istoric și de management special. Dar nu tot ceea ce se află în interiorul lui trebuie să aibă același statut și același grad de protecție.

Acesta este punctul-cheie.

În esență, poate rezulta un sistem cu două contururi:

conturul exterior — Historic Urban Landscape / teritoriu de management special;

iar în interior:

nuclee de conservare → ansambluri valoroase → teritorii arheologice → sisteme vizuale → teritorii adaptive → teritorii de transformare activă.

Atunci actuala limită mare ar putea primi încă o justificare convingătoare — dar nu ca idee că „tot ceea ce se află în interior este un singur monument”, ci ca limită a unui teritoriu în care straturile istorice și transformările contemporane trebuie gestionate împreună.

Aceasta este mult mai apropiată de abordarea contemporană ICOMOS, care avertizează împotriva unei rigidități excesive și afirmă că orașele istorice necesită o abordare sistemică, dar nu identică pentru toate situațiile.

Prin urmare, răspunsul meu este următorul:

ca monument unitar, monolitic — justificarea este slabă.

Ca historic urban area / historic urban landscape — justificarea este perfect posibilă și poate fi chiar destul de convingătoare.

Pentru Chișinău, aceasta ar fi probabil și o formulare mai sinceră:

valoarea nu constă într-un „centru istoric păstrat”, ci în structura istorică a unui oraș aflat într-o permanentă transformare.

---

Dar simpla afirmație că „orașul are straturi istorice, relief, memorie, străzi vechi și construcții contemporane” poate fi aplicată, în realitate, aproape oricărui oraș vechi.

Abordarea Historic Urban Landscape este foarte largă.

UNESCO vorbește direct despre stratificarea istorică a valorilor culturale și naturale, despre topografie, infrastructură, relații vizuale, funcții și memorie.

De aceea, acest lucru nu este suficient pentru a justifica exact această limită a Chișinăului ca monument distinct.

Pentru ca teritoriul actual să aibă o bază convingătoare în logica ICOMOS, trebuie demonstrate trei lucruri.

În primul rând, în interiorul acestei limite trebuie să existe un caracter istoric specific, care diferențiază teritoriul de restul orașului.

Washington Charter enumeră caracteristici destul de concrete:

• structura străzilor și a parcelelor;

• relațiile dintre clădiri și spațiile deschise;

• scara și caracterul construcțiilor;

• relația cu peisajul înconjurător;

• funcțiile formate istoric.

În al doilea rând, trebuie demonstrat că aceste caracteristici formează un sistem suficient de coerent, nu doar apar întâmplător în fragmente separate în interiorul unei mari limite administrative.

Și, în al treilea rând, trebuie demonstrat de ce limita trece exact acolo, și nu cu două străzi mai aproape sau mai departe.

Și tocmai aici actualul „centru istoric” al Chișinăului ridică, în opinia mea, o problemă serioasă.

Dacă privim teritoriul în ansamblu, este dificil să găsim un singur criteriu stabil care să coincidă cu limita existentă:

o singură epocă? — nu.

o singură morfologie? — nu.

o singură scară a construcțiilor? — nu.

un singur siluet? — nu.

parcelare istorică păstrată? — fragmentar.

un sistem unitar de dominante? — în mare măsură pierdut.

același grad de conservare? — categoric nu.

PUG însuși confirmă practic această eterogenitate atunci când introduce în interiorul teritoriului ZIR-uri diferite ca origine — de la „orașul vechi” până la ansambluri moderniste și peisaje culturale.

De aceea, aș corecta concluzia noastră anterioară.

Putem numi întregul teritoriu Historic Urban Landscape. Dar aceasta, în sine, nu demonstrează nimic.

HUL este mai degrabă o metodă de management al orașului, nu un temei pentru declararea oricărui mare teritoriu central drept monument.

UNESCO afirmă în mod expres că această abordare este utilizată pentru identificarea, evaluarea, conservarea și gestionarea peisajelor urbane istorice și presupune identificarea valorilor și atributelor-cheie concrete.

Prin urmare, dacă unui expert ICOMOS i-am adresa exact întrebarea noastră:

„Există suficiente temeiuri pentru a considera întregul teritoriu actual al centrului Chișinăului drept un singur monument de importanță națională?”

m-aș aștepta la un răspuns aproximativ de următorul tip:

Pe baza materialelor prezentate, acest lucru nu este demonstrat.

Nu „cu siguranță nu este monument”, pentru că o asemenea concluzie ar necesita un studiu complet.

Dar tocmai dovezile privind unitatea obiectului sunt, în prezent, insuficiente.

Și aceasta este o diferență foarte importantă.

În același timp, în interiorul limitei actuale pot fi probabil identificate în mod convingător mai multe obiecte cu adevărat semnificative, dar de altă scară:

• Dealul Măzărache și peisajul asociat;

• anumite zone arheologice;

• anumite fronturi istorice păstrate;

• Piața Catedralei și spațiile legate de ea;

• segmentul Ștefan cel Mare cu o structură reprezentativă încă lizibilă;

• anumite ansambluri valoroase;

• limite și direcții istorice;

• anumite peisaje culturale, inclusiv Bîcul.

Iar între ele se află teritorii cu grade diferite de transformare.

Și atunci apare, în opinia mea, o schemă mult mai sinceră:

nu un singur monument cu o suprafață de sute de hectare,

ci

un sistem de valori istorice demonstrate în interiorul unui centru care continuă să se dezvolte adaptiv.

Aceasta este foarte apropiată de ceea ce am formulat la nivelul al doilea al Planului General pe patru niveluri:

teritorii de conservare + teritorii de planificare adaptivă + obiecte și relații stabile individuale.

Și exact astfel poate fi formulată întrebarea pentru autorii PUG:

„Ce caracteristici concrete unesc întreg teritoriul monumentului de importanță națională nr. 308 într-un singur obiect de patrimoniu și unde este demonstrată continuitatea lor spațială?”

Dacă la această întrebare nu se poate răspunde printr-o hartă și prin indicatori măsurabili, iar răspunsul se reduce la „acesta este centrul istoric al orașului”, avem deja o justificare circulară:

teritoriul este istoric pentru că a fost declarat istoric.

Și tocmai aceasta, în opinia mea, poate deveni prima și cea mai fundamentală obiecție față de capitol.

Limita trebuie să rezulte din valori, nu invers

În logica ICOMOS, limita trebuie să rezulte din valorile și atributele obiectului, nu invers.

Ghidurile contemporane spun direct:

mai întâi sunt identificate și cartografiate atributele patrimoniului;

apoi, pe baza lor, se verifică dacă limita existentă este adecvată.

Dacă atribute importante apar sistematic dincolo de limită, aceasta înseamnă că fie limita este trasată incorect, fie obiectul însuși a fost definit prea larg sau necorespunzător.

În cazul Chișinăului, apare exact această problemă.

Dacă stratificarea, vechea planificare, clădirile istorice individuale, bisericile, arheologia, drumurile vechi și fragmentele valoroase de mediu continuă imediat dincolo de limita existentă, nu putem spune:

„în interior se află centrul istoric, iar în exterior începe deja un alt oraș”.

În realitate, un asemenea prag nu există.

Acest lucru poate fi verificat foarte simplu.

Se ia limita existentă a monumentului nr. 308 și se parcurge întregul ei perimetru.

Pentru fiecare segment se pun două întrebări:

ce se schimbă în mod fundamental atunci când trecem peste această linie?

și

ce atribut istoric valoros se termină exact aici?

Dacă pe o parte semnificativă a perimetrului răspunsurile sunt „nimic” și „niciunul”, atunci limita nu are o justificare morfologică sau istorică suficient de convingătoare.

Acest lucru este chiar mai important decât problema gradului de conservare a centrului.

Pentru că o limită bună a unui teritoriu istoric trebuie să explice diferența dintre ceea ce este inclus și ceea ce este exclus.

De exemplu, dacă dincolo de limită, pe încă două cvartale, continuă:

parcelarea veche;

construcția istorică joasă;

dominanta bisericii;

clădirile prerevoluționare;

vechea rețea stradală —

de ce acestea nu mai fac parte din „centrul istoric”?

Iar dacă în interiorul limitei se află un cvartal format integral în perioada 1970–2000 și care nu mai are o structură istorică lizibilă, de ce acesta este parte a monumentului național?

Acestea sunt două teste simetrice:

includere falsă — teritoriul a intrat în interior, deși caracteristicile istorice declarate nu mai există acolo;

excludere falsă — teritoriul a rămas în afara limitei, deși aceleași caracteristici există acolo.

Dacă asemenea cazuri sunt numeroase, avem de-a face mai curând cu o limită administrativă de protecție trasată convențional decât cu limita unui obiect istoric.

Este important de subliniat că ICOMOS nu cere deloc ca un obiect să fie perfect compact.

Un teritoriu istoric poate fi complex, poate include straturi diferite și chiar discontinuități.

Dar trebuie să fie clară logica delimitării sale.

Washington Charter și principiile ICOMOS ulterioare analizează tocmai de aceea teritoriul istoric prin:

• structura concretă a străzilor și parcelelor;

• relațiile dintre clădiri și spații;

• caracterul construcțiilor;

• legăturile cu mediul.

Prin urmare, aș formula acum concluzia noastră preliminară și mai precis:

Limita existentă a centrului istoric al Chișinăului nu poate fi considerată justificată doar prin existența în interiorul ei a unor straturi istorice și monumente individuale, deoarece straturi și obiecte similare continuă dincolo de limită, inclusiv imediat în vecinătatea ei.

Din aceasta nu rezultă deloc că limita trebuie pur și simplu extinsă puțin.

Aceasta ar putea conduce doar la un teritoriu și mai mare, cu aceeași problemă.

Mai logic ar fi să renunțăm, într-o primă etapă, la căutarea unei singure linii a „centrului istoric” și să construim o hartă a valorilor reale, independent de limita actuală.

Abia după aceasta pot apărea trei rezultate posibile:

1. va fi identificat un nucleu istoric realmente coerent — atunci pentru el poate fi trasată o nouă limită justificată;

2. vor fi identificate mai multe teritorii istorice valoroase separate — atunci este mai corect să existe mai multe zone protejate;

3. se va constata că valorile sunt distribuite mozaicat în întregul oraș central — atunci însăși ideea unui singur monument teritorial pentru Chișinău poate să nu mai fie instrumentul potrivit.

Judecând după ceea ce vedem deja, a treia variantă pare destul de realistă.

Și tocmai în acest caz sistemul nostru pe patru niveluri devine deosebit de logic:

nivelul al doilea arată teritoriile reale de conservare și teritoriile de dezvoltare adaptivă, fără a fi legat de vechea limită;

iar nivelurile al treilea și al patrulea evaluează propunerile noi deja în raport cu valorile concrete ale locului, nu în raport cu faptul că acesta se află „în interiorul” sau „în exteriorul” centrului istoric.

Buiucanii Vechi și Visterniceni — două teste ale limitei existente

Buiucanii Vechi arată că un fragment istoric semnificativ al orașului poate exista complet în afara actualului „centru istoric”.

Dacă acolo s-au păstrat:

• biserica;

• vechea structură stradală;

• fragmente ale fostei parcelări;

• memoria locului,

atunci, prin conținut, acesta este un purtător al țesutului urban istoric la fel de important ca multe fragmente din interiorul limitei oficiale.

Visterniceni este un exemplu și mai elocvent.

Biserica Sfinților Constantin și Elena se află literalmente pe celălalt mal al Bîcului, adică aproape imediat dincolo de limita existentă.

În același timp, această zonă aparține istoric structurii timpurii a Chișinăului și este legată de același peisaj al văii Bîcului ca orașul de jos.

Dacă în interiorul limitei considerăm valoroasă „structura veche”, iar imediat peste râu un strat istoric comparabil iese parcă din monument, aceasta înseamnă că limita reflectă slab realitatea istorică.

Tocmai asemenea exemple oferă un argument puternic pentru expertiză:

Limita existentă nu separă țesutul valoros istoric de cel neistoric. Ea traversează un câmp unitar de straturi istorice și lasă o parte dintre fragmentele comparabile ca importanță în afara monumentului.

Adică problema nu constă în faptul că limita trebuie pur și simplu extinsă.

Dacă includem Buiucanii Vechi, Visterniceni și încă alte câteva fragmente similare, vom obține un „centru istoric” și mai mare și aceeași eroare metodologică.

Mult mai logic este să recunoaștem că valorile istorice ale Chișinăului sunt distribuite policentric și mozaicat.

Atunci, în locul unui singur mare monument de importanță națională, structura ar putea arăta astfel:

• mai multe teritorii istorice distincte, cu un regim ridicat de conservare;

• noduri sacre și peisagistice individuale;

• axe, limite și perspective istorice;

• teritorii cu potențial arheologic;

• între ele — zone de dezvoltare adaptivă.

Într-o asemenea abordare, Buiucanii Vechi și Visterniceni nu mai sunt „excepții dincolo de limită”, ci devin elemente cu drepturi depline ale structurii istorice generale a orașului.

Și aceasta confirmă foarte bine concluzia noastră generală:

Chișinăul este dificil de descris printr-un singur „centru istoric”. Este mult mai exact să vorbim despre un sistem de locuri și relații istorice distribuite în întregul oraș.

Poate fi identificat în Chișinău un strat urban păstrat „de până la 1812”?

Aici apare o concluzie destul de radicală:

în Chișinău este practic imposibil să fie identificat un strat urban păstrat „de până la 1812” în sensul obișnuit al patrimoniului arhitectural sau urbanistic.

Aceasta contrazice direct formularea actualului studiu, în care drept punct forte al orașului este menționată păstrarea „planimetriei medievale — rețeaua organică de străzi a orașului vechi”.

Iar ZIR-1 este definită ca teritoriul de până la 1812, cu rețea organică și nucleu în jurul Bisericii Măzărache.

Dacă rețeaua existentă s-a format în principal deja în prima jumătate sau către mijlocul secolului al XIX-lea, atunci această definiție devine nu doar inexactă cronologic, ci greșită în raport cu obiectul protecției.

Atunci istoria centrului ar trebui citită aproximativ astfel.

Până în 1812 — nu un ansamblu urban păstrat, ci un strat istorico-arheologic ascuns

Din această perioadă pot rămâne:

• arheologia;

• memoria locului;

• direcțiile vechilor drumuri;

• caracterul sacru al anumitor locuri;

• toponimia;

• eventual limite ale vechilor proprietăți.

Dar nu neapărat arhitectura existentă și rețeaua stradală actuală.

Prima jumătate a secolului al XIX-lea — crearea efectivă a unei noi structuri urbane

Orașul de sus regulat se formează din nou, iar orașul de jos este regularizat și reconstruit.

Vechiul centru își pierde rolul anterior, iar un nou centru începe să se formeze.

A doua jumătate a secolului al XIX-lea — începutul secolului al XX-lea

Are loc umplerea acestei noi structuri cu construcții.

Tocmai această perioadă creează o mare parte din ceea ce ulterior va fi perceput drept „Chișinăul istoric”.

Secolul XX modifică din nou radical sistemul

Se schimbă albia Bîcului.

Dispare sistemul spațiilor acvatice.

Dispare vechiul nucleu.

Războiul distruge o parte importantă a noului centru al secolului al XIX-lea.

Ulterior, zona centrală este creată din nou, deja într-o altă logică arhitecturală și urbanistică.

De aici rezultă un lucru foarte important:

în Chișinău se păstrează în primul rând nu forma istorică, ci continuitatea istorică a locului.

Și aceasta explică aproape tot ceea ce am constatat în discuția noastră.

Dealul Măzărache este important nu pentru că acolo s-ar fi păstrat un cvartal al secolului al XVII-lea, ci pentru că locul rămâne semnificativ prin multiplele forme care s-au succedat.

Bisericile sunt importante nu neapărat datorită unei substanțe materiale complet originare, ci pentru faptul că ele continuă să marcheze punctele sacre ale orașului.

Ștefan cel Mare este important nu ca o stradă păstrată a secolului al XIX-lea, ci ca axă urbană centrală care continuă să existe, deși a fost reconstruită de multe ori.

Bîcul este important nu pentru că s-ar fi păstrat peisajul istoric al râului — acesta, dimpotrivă, a fost puternic modificat — ci pentru că valea continuă să determine structura geografică a orașului.

Și atunci însuși termenul „centru istoric” începe să inducă în eroare, dacă prin acesta înțelegem un țesut istoric păstrat.

Este posibil ca Chișinăul să nu aibă deloc un „centru istoric” în sensul european clasic — precum Praga, Cracovia, Florența sau chiar anumite părți ale Lvivului, unde poți intra într-un teritoriu mare și te poți afla fizic într-un mediu urban relativ coerent, aparținând anumitor epoci istorice.

Chișinăul are un alt tip de patrimoniu:

locuri istorice + urme ale diferitelor perioade + relații spațiale stabile + memoria transformărilor repetate.

Și aceasta explică foarte bine imaginea orașului-Fenix.

Mai mult decât atât, această constatare slăbește și mai mult împărțirea temporală în ZIR propusă de PUG.

Dacă din perioada de până la 1812 aproape nimic nu s-a păstrat în sens material și planimetric, iar secolul al XIX-lea a fost ulterior reconstruit de multe ori, atunci împărțirea orașului contemporan doar după presupusa epocă de formare a teritoriilor este insuficientă.

La nivelul al doilea al planului nostru ar fi mult mai productiv să întrebăm nu:

„Cărei perioade istorice îi aparține acest teritoriu?”

ci:

„Ce anume a ajuns aici până în prezent și ce valoare are astăzi?”

De exemplu, într-un loc putem avea:

arheologie — foarte ridicată;

construcție istorică păstrată — redusă;

memoria locului — foarte ridicată;

planificare istorică — medie;

rol peisagistic — ridicat.

În alt loc, situația poate fi exact inversă.

Și atunci ajungem, în esență, la o concluzie foarte importantă pentru această expertiză ipotetică ICOMOS:

Este practic imposibil să definim pentru Chișinău o singură „epocă istorică” exprimată prin actualul teritoriu central. Valoarea istorică a orașului constă în atributele individuale păstrate și în memoria de lungă durată a locurilor, nu în integritatea unei singure stări istorice.

Aceasta pune deja serios sub semnul întrebării nu doar limita actualului monument de importanță națională, ci și însăși modelul monumentului teritorial ca principal instrument de protecție a centrului Chișinăului.

Poate că ar fi mult mai corect să vorbim nu despre un:

„monument — centru istoric”

ci despre un:

„sistem de locuri semnificative istoric ale Chișinăului”, suprapus peste un centru care se dezvoltă adaptiv.

Arheologia ca strat fundamental al istoriei timpurii

Pentru Chișinău, aceasta pare o abordare mult mai precisă:

să nu încercăm să găsim artificial o singură „perioadă istorică”, ci să delimităm zone arheologice cu grade diferite de importanță și sensibilitate.

Mai mult, chiar capitolul actual al PUG se îndreaptă deja în această direcție:

el tratează separat patrimoniul arheologic și propune diagnosticarea preliminară obligatorie înaintea lucrărilor de excavare în zonele cu potențial arheologic.

Dar în prezent acesta este mai degrabă un strat de restricții.

Eu aș face din arheologie una dintre bazele structurii spațiale a nivelului al doilea.

Logica ar putea fi foarte simplă și clară.

Zona A — importanță arheologică excepțională

Locuri în care sunt confirmate cele mai vechi și mai multistratificate urme ale orașului:

• necropole;

• centre sacre;

• nuclee istorice-cheie;

• situri timpurii.

Aici orice lucrare de excavare trebuie realizată doar după o cercetare completă, iar intervențiile majore — numai în cazuri excepționale.

Zona B — probabilitate și importanță arheologică ridicată

Teritoriile vechilor așezări, fostelor piețe, drumurilor, malurilor Bîcului, proprietăților istorice, unde există motive serioase să fie așteptate straturi importante.

Aici sunt obligatorii diagnosticul preliminar și supravegherea arheologică.

Zona C — teritoriu potențial semnificativ

Datele sunt insuficiente, dar logica istorică, planurile vechi sau descoperirile izolate oferă motive pentru verificare.

Aici este necesar un screening înainte de proiectare.

Zona D — risc arheologic redus

Teritorii unde perturbări profunde ale solului au avut deja loc sau unde nu există motive pentru a presupune existența unor straturi importante.

Aici este suficient controlul obișnuit.

Și cel mai important:

aceste zone nu trebuie să coincidă cu actuala limită a „centrului istoric”.

De exemplu:

• Dealul Măzărache;

• Vechiul Bazar;

• Visterniceni;

• Buiucanii Vechi;

• anumite sectoare de-a lungul Bîcului

pot avea o valoare arheologică ridicată indiferent dacă se află în interiorul sau în exteriorul zonei formale de protecție.

Adică harta nu trebuie construită după principiul:

în interiorul centrului istoric — este important, în afară — nu este important

ci după principiul:

unde este concentrată în mod real informația istorică în sol și cât de valoroasă este aceasta.

Pentru Chișinău acest lucru este deosebit de important, deoarece multe structuri vechi de la suprafață au fost distruse sau reconstruite, iar sub pământ se poate păstra o istorie a orașului mult mai continuă decât deasupra solului.

Atunci arheologia nu mai devine un simplu supliment la protecția monumentelor, ci poate deveni chiar principalul strat probatoriu al istoriei timpurii a Chișinăului.

Eu aș restructura nivelul al doilea tocmai astfel:

zone arheologice → locuri stabile ale memoriei → structuri păstrate → teritorii adaptive.

Aceasta ar fi mult mai sincer decât încercarea de a declara întregul centru un singur ansamblu istoric.

Piața centrală — un exemplu al valorii subterane

Piața centrală este un exemplu foarte bun pentru a înțelege de ce, în Chișinău, valoarea arheologică poate fi uneori mai mare decât valoarea construcțiilor istorice păstrate la suprafață.

Astăzi piața este percepută în principal ca un spațiu postbelic.

Dar sub ea se pot păstra fundațiile și resturile clădirilor din secolul al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea, care formau configurația anterioară a pieței înainte de distrugerile războiului.

Adică aspectul actual vorbește despre o perioadă, iar stratul subteran păstrează o cu totul altă istorie spațială.

Pentru sistemul nostru, acesta este un caz tipic de zonă arheologică de importanță ridicată:

• țesutul istoric de la suprafață a fost în mare măsură pierdut;

• locul păstrează un rol excepțional în memoria urbană;

• sub pământ pot exista urme ale mai multor etape succesive ale centrului;

• orice lucrare majoră de excavare poate distruge informații care nu mai pot fi recuperate.

Tocmai de aceea, un asemenea teritoriu nu poate fi evaluat doar prin prisma a ceea ce „se află aici astăzi”.

Aș introduce chiar pentru asemenea locuri o categorie separată:

A2 — spațiu arheologic semnificativ al centrului istoric dispărut.

Aceasta ar fi diferită, de exemplu, de Dealul Măzărache, unde este importantă o continuitate sacră și arheologică foarte îndelungată.

În Piața centrală valoarea este alta:

urmele unei structuri urbane dispărute din secolele XIX–XX.

Aceasta oferă o tipologie foarte utilă a zonelor arheologice ale Chișinăului:

A1 — nuclee vechi și multistratificate

Dealul Măzărache;

necropolele timpurii;

așezările timpurii.

A2 — centre și ansambluri istorice dispărute

Piața centrală;

Vechiul Bazar;

locurile unor cvartale dispărute.

B — așezări istorice și teritorii cu probabilitate ridicată de descoperiri

Visterniceni;

Buiucanii Vechi;

valea Bîcului;

și altele similare.

C — zone de arheologie potențială

Acolo unde datele sunt deocamdată mai slabe, dar istoria locului impune o verificare preliminară.

Tocmai o asemenea hartă pentru Chișinău ar fi mult mai relevantă decât o singură limită a „centrului istoric”.

Ea ar arăta unde s-a păstrat în mod real istoria în materie — chiar dacă această materie se află sub pământ.