Răsturnarea umanistă în urbanism: de la ideile globale la interpretarea sovietică și aplicarea în Chișinău

 

I. Idei traduse: urbanism umanist internațional

Cum ajungeau cărțile autorilor străini în URSS și erau publicate sub redacția lui Ikonnikov și în traducerea lui Glazychev

În condițiile izolaționismului sovietic, traducerile lucrărilor umaniste și arhitecturale ale autorilor occidentali au fost posibile datorită unui sistem complex de selecție și adaptare. Figuri-cheie în acest proces au fost teoreticieni sovietici recunoscuți, precum Vladimir Ikonnikov și Viaceslav Glazychev.

Inițiativa pornea adesea din institute academice (de exemplu, Institutul de Istorie și Teorie a Arhitecturii), unde Ikonnikov putea coordona o serie de traduceri. Cartea occidentală ajungea în fondurile speciale sau în biblioteci de schimb și era analizată din punctul de vedere al eligibilității pentru publicare.

Glazychev, în calitate de traducător și interpret cultural, nu doar traducea, ci adapta conținutul la contextul cititorului sovietic, eliminând fragmentele potențial „periculoase din punct de vedere ideologic” și accentuând componentele umaniste și sociale.

Ikonnikov, în rol de redactor științific, scria prefața, adăuga comentarii și asigura compatibilitatea textului cu cerințele cenzurii. Astfel, traducerea devenea simultan o fereastră către gândirea umanistă occidentală și o formă de transformare culturală controlată.

Cartea putea apărea nu ca volum individual, ci ca parte a unei colecții academice sau antologii, ceea ce facilita aprobarea publicării. Aceste traduceri deveneau o resursă intelectuală valoroasă pentru arhitecții și urbaniștii sovietici în căutarea unei alternative la funcționalismul dogmatic.

1. Lewis Mumford: „Orașul în istorie” (1961)

Lewis Mumford (1895–1990), filosof, istoric și urbanist american, în lucrarea sa „The City in History” a propus o viziune unică asupra orașului ca parte organică a evoluției culturale a omenirii. Abordarea sa subliniază că orașul nu este doar o structură tehnică, ci în primul rând o formă de expresie civilizațională în care se intersectează mitul, ritualul, tehnologia și simbolismul.

Mumford vede istoria orașelor ca o luptă între două arhetipuri:

• Necropolis — orașul puterii, al represiunii și al controlului tehnologic excesiv;
  
  

• Praxiopolis — orașul interacțiunii vii, al creativității și al libertății culturale.
  
  

El avertizează că, dacă se uită misiunea umanistă a orașului, acesta se poate transforma într-o mașină de reprimare, pierzându-și sufletul.

Ideile cheie ale lui Mumford au stat la baza multor critici umaniste ale funcționalismului — el a fost printre primii care a legat arhitectura de dinamica socială și culturală și a insistat asupra necesității de a considera orașul ca expresie a unei experiențe umane integrate.

• Orașul este oglinda civilizației, nu doar o infrastructură.
  
  

• Orașul reflectă o evoluție culturală care include ritualul, mitul și tehnologia.
  
  

• Orașul ar trebui să fie un loc de comunicare, creație și dezvoltare, nu de exploatare.

2. Jane Jacobs: „Viața și moartea marilor orașe americane” (1961)

Jane Jacobs (1916–2006), jurnalistă, activistă și urbanistă americană, a lansat una dintre cele mai influente critici ale funcționalismului modernist în urbanism. În cartea sa fundamentală, ea pledează pentru o redefinire radicală a modului în care funcționează cu adevărat cartierele urbane.

Ideea centrală a lui Jacobs este că viața urbană nu se naște din zonificare și din marile proiecte, ci din activitate stradală naturală, diversitate funcțională, densitate și interacțiune umană. Strada trebuie să fie un spațiu al observației reciproce, siguranței și sociabilității, nu un coridor de trafic.

Ea introduce conceptul de „ochi pe stradă” – ideea că prezența constantă a locuitorilor și a micilor afaceri conferă străzii un caracter sigur, dinamic și locuibil.

Idei-cheie:

• Critica reconstrucțiilor la scară mare care distrug cartiere istorice vii;
  
  

• Apărarea zonelor cu arhitectură diversă, funcțiuni mixte și densitate ridicată;
  
  

• Orașul ca organism viu, compus din multe procese imprevizibile dar interdependente;
  
  

• Importanța contactului cotidian spontan între locuitori pentru coeziunea socială.
  
  

Abordarea lui Jacobs rămâne actuală în orașe precum Chișinău, unde cartierele istorice sau de blocuri pot fi revitalizate nu prin demolare, ci prin susținerea vieții cotidiene reale: piețe, servicii de proximitate, curți vii, mobilitate lentă, utilizări multiple ale spațiului urban.

3. Jan Gehl: „Viața dintre clădiri” (1971)

Jan Gehl (n. 1936), arhitect și urbanist danez, este unul dintre cei mai influenți teoreticieni ai spațiului urban din a doua jumătate a secolului XX. În cartea sa „Life Between Buildings”, el demonstrează că nu forma arhitecturală, ci experiența cotidiană a omului în spațiul public este criteriul-cheie al calității unui oraș.

Gehl propune teza: „Mai întâi viața, apoi spațiul, apoi clădirile” — adică planificarea trebuie să înceapă nu cu forma, ci cu comportamentul uman. El atrage atenția asupra aspectelor mediului urban care favorizează activitatea, interacțiunea și confortul:

• Confort, siguranță, scară umană;
  
  

• Transparența fațadelor, activitatea parterelor, ritmul străzii;
  
  

• Proximitatea fizică dintre oameni ca bază pentru contacte spontane;
  
  

• Multifuncționalitate și libertatea de alegere a traseului.
  
  

O atenție deosebită este acordată percepției corporale a orașului — senzația de distanță, ritmul pașilor, vizibilitatea, sunetele, lumina. Gehl introduce conceptul de „soft edges” — margini blânde între clădire și stradă, care creează condiții favorabile pentru ședere și interacțiune.

Lucrările lui Gehl au stat la baza multor programe de umanizare a mediului urban — de la Copenhaga la New York. În contextul orașelor postsovietice, inclusiv Chișinău, abordarea sa este deosebit de valoroasă ca metodă de „revitalizare a străzilor” fără necesitatea unei reconstrucții capitale.

• Confortul, vizibilitatea și accesibilitatea ca bază a spațiului public;
  
  

• Spațiul pentru corp: orașul trebuie să fie simțit, nu doar utilizat;
  
  

• Atenție acordată experienței corporale cotidiene în oraș.

4. Amos Rapoport: „Casa, forma și cultura”

Amos Rapoport (n. 1929), arhitect și teoretician al mediului construit, s-a născut în China, a crescut în Australia și ulterior a predat în Statele Unite. În lucrarea sa „House, Form and Culture” (1969), el a formulat una dintre primele teorii coerente ale arhitecturii înrădăcinate în antropologie și cultură.

Spre deosebire de moderniști, Rapoport privește forma nu ca rezultat al esteticii sau tehnologiei, ci ca rezultat al modelelor culturale, climatice și comportamentale. Teza sa principală este: pentru a înțelege de ce clădirile și spațiile arată într-un anumit fel, trebuie studiat modul de viață, credințele, structura familiei, clima și tradițiile fiecărui popor în parte.

Idei-cheie:

• Arhitectura este o continuare a modului de viață, nu un act autonom de proiectare;
  
  

• Organizarea spațială reflectă ritualurile cotidiene și structura socială (de exemplu, separarea pe sexe, ierarhia generațională, cultura colectivă sau individuală);
  
  

• Standardele universale nu funcționează — este necesară o abordare locală, adaptată contextului;
  
  

• Forma este un mijloc, nu un scop: importantă este funcția de locuire, nu compoziția abstractă.
  
  

Lucrarea lui Rapoport a avut o influență semnificativă asupra dezvoltării conceptului de „environmental design” și a abordărilor arhitecturale sensibile la contextul cultural. Ideile sale sunt extrem de relevante pentru orașele cu o țesătură etnoculturală bogată, cum este Chișinăul, unde forma cartierelor istorice este direct legată de diversitatea modurilor de viață — evreiești, armenești, moldovenești, ale lipovenilor.

• Spațiul ca reflectare a culturii și ritualului;
  
  

• Împotriva soluțiilor universale — pentru o arhitectură ancorată în context;
  
  

• Analiza structurii familiei, religiei și climei ca factori ai formării mediului.

II. Interpretări sovietice ale abordărilor umaniste

Vladimir Ikonnikov

Vladimir Ikonnikov (n. 1929) a fost unul dintre cei mai importanți teoreticieni sovietici ai arhitecturii, autor al unei sinteze monumentale despre istoria arhitecturii universale. Deși nu a fost implicat direct în planificare urbană practică, contribuția sa este esențială pentru înțelegerea arhitecturii ca expresie a culturii și memoriei.

• Ikonnikov a criticat modernismul dogmatic, pledând pentru o lectură istorică și culturală profundă a spațiului construit.

• A oferit o bază intelectuală solidă pentru reconsiderarea sensurilor arhitecturii, înrădăcinând-o în civilizație și simbol.

• A subliniat importanța dialogului între culturi și forme istorice, fără a idealiza trecutul.

Relația sa cu Glazychev a fost una indirectă dar convergentă: ambii au respins reducerea arhitecturii la funcție sau normă și au pledat pentru spațiul urban ca purtător de sensuri. Dacă Ikonnikov a cartografiat nivelurile simbolice și istorice ale arhitecturii, Glazychev a încercat să le aducă în practică, prin scenarii, participare și proiectare adaptivă. Astfel, Ikonnikov și Glazychev pot fi văzuți ca două fețe ale aceleiași întoarceri umaniste în urbanism — una academică, alta aplicată.

1. Alexei Gutnov și OПС: „Noua structură urbanistică”

Alexei Gutnov (1936–1999), arhitect și teoretician sovietic, împreună cu grupul OПС (Serviciul Proiectare Unificat), a elaborat conceptul de „nouă structură urbanistică” — o încercare de a combina raționalitatea planificării moderne cu țesătura istorică și culturală a orașului.

Ei au respins funcționalismul dogmatic și au propus un model de oraș ca organism viu și multistratificat, în care centrul istoric, viața cotidiană și funcțiile noi coexistă în dialog.

Principii-cheie ale abordării lui Gutnov și OПС:

• Multistratificare: suprapunerea nivelurilor istorice, culturale, comportamentale și morfologice;
  
  

• Reconstrucția codurilor culturale în structura spațială urbană;
  
  

• Continuitatea spațiului: strada nu este doar un coridor de transport, ci și un purtător de memorie și sens;
  
  

• Noile cartiere nu trebuie să contrazică orașul istoric, ci să se desfășoare ca extensii vii ale acestuia.
  
  

Această concepție a fost una dintre primele încercări din URSS de a integra ideile umaniste internaționale în sistemul centralizat al planificării urbane. Ea a influențat ulterior dezvoltarea scenariilor urbane, zonificarea culturală și proiectarea participativă.

2. Pavel Riabinin

Pavel Riabinin, etnograf și urbanist sovietic, a propus o abordare unică a planificării spațiale urbane, bazată pe observarea vieții cotidiene reale. Spre deosebire de schemele normative sau planurile tipizate, el s-a concentrat pe întrebarea: cum trăiesc efectiv oamenii în oraș? — cum se deplasează, cum își organizează gospodăria, unde interacționează și ce ritmuri le definesc viața zilnică.

Inspirat din metodele etnografiei de teren, Riabinin a studiat:

• tipuri de gospodării (familiale, extinse, colective);
  
  

• activități gospodărești (uscarea rufelor, păstrarea lemnelor, creșterea animalelor);
  
  

• cicluri zilnice și sezoniere (piețe, ritualuri, sărbători);
  
  

• și logica spațială a vieții mai degrabă decât forma arhitecturală.
  
  

Idei-cheie:

• Analiza structurii gospodăriilor și ritmurilor de viață cotidiană;
  
  

• Observarea scenariilor sezoniere și temporare de utilizare a spațiului;
  
  

• Relevanța gesturilor mici, tăcute, dar repetate pentru forma locuirii;
  
  

• Proiectarea trebuie să pornească de la realitatea trăită, nu de la norme impuse.
  
  

Metoda lui Riabinin este deosebit de relevantă astăzi în zonele cu țesătură istorică și în contextul în care „mediul viu” al orașului supraviețuiește între ruine, improvizații și adaptări neoficiale.

3. Nikolai Alekseev

Nikolai Alekseev, cercetător sovietic al mediului urban, a fost unul dintre primii care a studiat în mod sistematic practicile cotidiene și scenariile de comportament în oraș. Abordarea sa pornea de la ideea că orașul nu este o simplă sumă de clădiri, ci o rețea dinamică de acțiuni, interacțiuni și modele repetate, desfășurate în străzi, curți și pasaje.

Alekseev a analizat modul în care oamenii utilizează spațiul pe parcursul zilei, săptămânii și anului: unde se adună, unde se opresc, ce evită, cum se formează traseele și zonele de activitate. El considera că strada nu este o structură statică, ci un scenariu mereu schimbător, influențat de vreme, sezon, tipul clădirilor, normele sociale și contextul general.

Idei-cheie:

• Spațiul nu impune comportamentul, ci oferă posibilități;
  
  

• Observarea și cartarea scenariilor ajută la proiectarea unui mediu viu;
  
  

• Orașul este o scenă, iar fiecare locuitor este actor și co-autor;
  
  

• Strada este unitatea de bază a dramaturgiei urbane, ce necesită ajustare continuă.
  
  

Abordarea lui Alekseev este apropiată de conceptele dezvoltate mai târziu de Jan Gehl și Jane Jacobs, dar s-a dezvoltat în condițiile sovietice, urmărind adaptările oamenilor la constrângerile locuirii în zone cu resurse limitate și arhitectură standardizată.

4. Lev Kvint

Lev Kvint, teoretician sovietic al urbanismului, a formulat conceptul de celulă locativă teritoriu-funcțională (în rusă: TБЯ – территориально-бытовая ячейка) — o unitate-cheie de analiză și proiectare a mediului, bazată nu pe funcții abstracte, ci pe ritmuri și trasee cotidiene ale vieții urbane.

Spre deosebire de funcționaliști, Kvint a propus o viziune orientată spre ciclurile vieții: acțiuni gospodărești, mișcări zilnice, interacțiuni între generații. TБЯ nu este o unitate pe hârtie, ci o celulă vie de locuire, muncă, recreere și reproducere socială.

Parametri cheie ai TБЯ:

• Accesibilitate pietonală la facilități esențiale (școală, magazin, farmacie, transport public);
  
  

• Cicluri de activitate domestică: cum gătesc, cum se odihnesc, cum au grijă de copii și vârstnici;
  
  

• Trasee zilnice: de la domiciliu spre școală, transport, cumpărături și retur;
  
  

• Granițe flexibile și capacitate de autoservire internă.
  
  

Kvint a elaborat tipologii ale TБЯ și principii de compunere urbană, precum și indicatori de evaluare a gradului de utilizabilitate a mediului — precursoare ale conceptului contemporan de „oraș de 15 minute”.

Ideile sale rămân extrem de relevante pentru diagnosticarea și redesenarea cartierelor în orașele post-sovietice.

5. Viacheslav Glazychev

Viacheslav Glazychev (1940–2008), critic de arhitectură, filozof și urbanist rus, a formulat ideea orașului ca spațiu cultural în care omul este liber. Aceasta nu este doar o frază manifest, ci o filosofie a proiectării în care demnitatea umană, identitatea, scenariul de viață și sensul devin mai importante decât normele și funcțiile tehnice.

Pentru Glazychev, orașul nu este rezultatul unui plan impus, ci un spațiu de viață, memorie și alegere. El a criticat abordarea modernistă care reduce omul la obiect statistic sau componentă a fluxului și a insistat asupra faptului că locuitorul trebuie să fie coautor al mediului său, nu simplu consumator al acestuia.

Principii-cheie ale abordării Glazychev:

• Urbanismul ca scenariu, nu ca desen tehnic: proiectul oferă o ramă pentru acțiune, nu o formă impusă;
  
  

• Diversitatea și asimetria sunt valoroase: mediul trebuie să rămână deschis către stiluri și ritmuri diferite de viață;
  
  

• Cultura este mai importantă decât funcția: orașul este purtător de sensuri, nu doar de comodități;
  
  

• Libertatea este condiția formării identității: spațiul trebuie să ofere alegeri, nu doar să răspundă unei norme.

III. Aplicare în Chișinău: orașul ca scenă a identității

1. Centru istoric

Analiza etnografică a centrului istoric relevă o țesătură urbană complexă în care, de-a lungul deceniilor, au coexistat și interacționat diverse moduri de viață: evreiesc, armean, moldovenesc. Fiecare se reflectă în detalii arhitecturale, în structura curților, în obiceiuri gospodărești și în prezența instituțiilor religioase. Spațiile memoriei — sinagogi, ateliere, curți cu viță de vie și arcade — formează un ansamblu unic, în care cultura se exprimă nu ca exponat de muzeu, ci prin viață cotidiană, gesturi mărunte, ritualuri zilnice.

Un astfel de cadru permite privirea centrului nu ca o „zonă protejată”, ci ca o scenă a interacțiunii culturale și a revitalizării blânde.

Scenarii de revitalizare sunt construite treptat prin inițiative locale:

• Expoziții stradale organizate de artiști și meșteșugari;
  
  

• Istoriile locuitorilor vechi redate prin ghiduri audio și plăcuțe QR;
  
  

• Revenirea atelierelor ca formă de activare culturală și economică.
  
  

Spațiile libertății includ arcade, curți de trecere, alei istorice și zone gospodărești deteriorate, care nu sunt reglementate strict. Aceste spații păstrează deschiderea pentru mișcare liberă, descoperiri spontane și scenarii temporare — de la întâlniri de vecinătate la comerț informal. Valoarea lor constă în menținerea legăturilor sociale neoficiale și a flexibilității culturale.

A fost realizată o hartă vizuală a percepției și scenariilor, o fișă de evaluare a cartierului și infografice despre strategiile de revitalizare, care urmează a fi incluse în anexele ghidului.

2. Rîșcani

Aplicarea modelului celulei teritoriu-funcționale (TБЯ) în cartierul Rîșcani permite o analiză detaliată a funcționalității cotidiene și a nivelului de adaptare a spațiului la nevoile reale ale locuitorilor.

Au fost evaluate următoarele componente:

• Accesibilitatea pietonală către punctele esențiale: magazine, școli, farmacii, stații de transport public;
  
  

• Ritmul vieții zilnice: traseele dimineața și seara, intensitatea circulației în curți și pe alei;
  
  

• Infrastructura socială: existența și calitatea grădinițelor, locurilor de joacă, centrelor medicale, spațiilor pentru vârstnici și adolescenți.
  
  

Pentru o evaluare realistă, au fost utilizate instrumente moderne:

• Sondaje geo-locaționale, colectarea datelor prin aplicații mobile;
  
  

• Hărți termice ale activității pietonale;
  
  

• Senzori de mișcare în zonele aglomerate;
  
  

• Platforme participative pentru feedback direct din partea locuitorilor.
  
  

A fost realizată o hartă a scenariilor de utilizare, o diagramă vizuală a ritmurilor zilnice și o fișă de evaluare a accesibilității. Aceste date permit o reproiectare bazată nu pe standarde rigide, ci pe experiența trăită și nevoile reale ale locuitorilor.

3. Piața Centrală și bd. Ștefan cel Mare

• Teoria lui Jan Gehl este aplicată pentru revitalizarea centrului orașului printr-o observație atentă a experienței corporale a oamenilor în spațiul urban: cum se deplasează, unde se opresc, cum interacționează cu fațadele, vitrinele, cu ceilalți trecători. Aceste observații sunt completate cu date colectate prin supraveghere video, tracking GPS, hărți de căldură ale fluxurilor pietonale. Pe baza acestor informații sunt identificate zonele de disconfort, goluri funcționale, puncte de conflict sau, dimpotrivă, locuri cu atracție naturală. Spațiul urban trebuie să genereze încredere, să fie perceput ca sigur, divers și confortabil din punct de vedere senzorial. Aceste concluzii fundamentează propuneri precum amplasarea de bănci, activarea parterelor, îmbunătățirea orientării, iluminatului și zonarea în funcție de intensitatea activității.
  
  

• Propunerile de transformare a bulevardului într-o arteră culturală se bazează pe transformarea unui coridor de trafic într-un spațiu public multifuncțional. Se propune crearea de puncte de atracție la nivelul parterelor (cafenele, librării, ateliere), activarea fațadelor prin vitrine și deschideri vizuale, îmbunătățirea infrastructurii pietonale: trotuare mai largi, accesibilitate pentru persoanele cu mobilitate redusă, zone verzi și umbrite. De asemenea, sunt planificate elemente de mobilier urban, locuri de interacțiune informală, evenimente culturale și spectacole stradale. Iluminatul și accentele arhitecturale nocturne trebuie să susțină senzația de siguranță și orientare. Sunt folosite instrumente digitale precum hărți termice, sondaje online și senzori mobili pentru a adapta soluțiile la comportamentele reale.
  
  

• Pentru Piața Centrală se propune crearea unei noi structuri de trasee comerciale adaptate fluxurilor sezoniere, organizarea de pavilioane temporare și gastronomie stradală, precum și zonare în funcție de tipul de produse (produse agricole, artizanat, expoziții culturale). Se prevăd copertine, pergole, spații de odihnă, cișmele. Accentul cade pe atmosfera de „loc al întâlnirii” între generații și culturi: muzică live, ateliere de meșteșuguri, zile ale comunităților locale. Toate acestea pot fi susținute de un sistem flexibil de închiriere și integrare cu servicii digitale de informare și feedback.
  
  

• Au fost pregătite vizualizări comparative și ilustrații „înainte și după” pentru stradă și zonele pieței.

4. Buiucani

Cartierul Buiucani servește drept exemplu de intervenție bazată pe co-participare și micro-inițiative. Accentul este pus pe revitalizarea spațiilor dintre blocuri, în special curțile interioare, prin implicarea locuitorilor în procesul de proiectare și întreținere.

Elemente-cheie ale procesului:

• Istoria curții este colectată prin interviuri, fotografii, amintiri și materiale de arhivă, fiind transformată într-o identitate locală activă;
  
  

• Se dezvoltă inițiative de jos în sus: biblioteci stradale, grădini comunitare, spații pentru schimburi de obiecte, activități intergeneraționale;
  
  

• Locuitorii decid împreună cum să folosească spațiul: amplasarea băncilor, menținerea zonelor verzi, locurile de joacă și organizarea de evenimente sezoniere.
  
  

Acest tip de programare colectivă este sprijinit prin canale digitale locale (grupuri de mesagerie, platforme de decizie participativă), fonduri mici acordate prin concursuri comunitare și cooperare cu administrația publică locală.

A fost elaborată o hartă a scenariilor de utilizare cotidiană, o fișă de evaluare a vieții stradale și un model vizual al strategiei de revitalizare blândă, axat pe detalii și pe menținerea caracterului neoficial și viu al locului.

5. Sistemul urban general

Pe baza tuturor principiilor și studiilor de caz, a fost elaborată o hartă structurală a componentelor gestionării dezvoltării urbane. Aceasta vizualizează legăturile dintre straturile-cheie ale intervenției urbane: proiectare scenaristică, locuibilitate cotidiană, viață stradală, ancorare culturală, participare comunitară și mecanisme instituționale.

Structura este reprezentată ca un graf direcționat, în care fiecare nod este un tip de abordare, iar conexiunile reflectă influențele reciproce dintre ele în diferite etape ale procesului de planificare. Astfel, orașul este înțeles ca o rețea coerentă de procese complementare, nu ca o sumă de compartimente separate.

A fost construită și o modelare integrativă a acestor abordări — sub forma unui „strat urbanistic” cu șase niveluri: infrastructură, funcționalitate cotidiană, interacțiune stradală, identitate culturală, nucleu scenaristic și participare instituțională.

În plus, a fost elaborată o matrice a etapelor de aplicare pentru fiecare abordare, corelată cu etapele ciclului urban: analiză, concept, proiectare, implementare, corectare.

Pe baza acestor instrumente, a fost concepută o hartă de acțiune pentru revitalizarea urbană, în spiritul manifestului lui Glazychev, adaptată contextului Chișinăului — ca oraș viu, pluricultural, cu potențial de co-creație continuă.

Concluzie

Toate abordările analizate — de la Mumford și Jacobs, la Kvint, Riabinin și Glazychev — nu sunt concurente, ci formează straturi complementare ale teoriei urbane contemporane. În locul funcționalismului dominant, ele propun o viziune a orașului ca ecosistem viu, în care trebuie luate în calcul practicile cotidiene, diferențele culturale, experiența corporală și libertatea de acțiune.

Astfel, se conturează un nou model de guvernanță urbană:
de la harta abstractă — la scenariul vieții cotidiene,
de la funcția standardizată — la experiența colectivă,
de la proiectul impus — la coabitare, co-autorie și adaptabilitate a mediului.

Această abordare își găsește aplicabilitatea practică în cadrul instrumentului sistemic DAUF (Dynamic Adaptive Urban Framework), care permite integrarea tuturor acestor concepte într-un mediu digital unificat de gestiune urbană.

Utilizarea unui „digital twin” (dublu digital al orașului), simulări scenariale și o rețea continuă de ateliere participative pe diverse teme, cu implicarea actorilor cheie (locuitori, proiectanți, administrații, comunități), fac posibilă o guvernanță adaptivă, transparentă și reactivă.

Spre deosebire de modelele liniare rigide, DAUF oferă capacitatea de a răspunde în timp real la schimbările spontane: noi nevoi, noi actori, crize temporare sau mutații ale scenariilor locale. Astfel, dezvoltarea orașului nu mai este fixată într-un plan învechit, ci devine un proces viu, colaborativ și permanent revizuibil.