Anatolie Gordeev: Ipoteza sistemului defensiv modular al dacilor

Ipoteza sistemului defensiv modular al dacilor

Rezumat: Această lucrare explorează o ipoteză referitoare la un tip specific de sistem defensiv utilizat de daci în perioada preromană, bazat pe o reconstrucție ilustrativă prezentă într-un manual educațional românesc. Se discută configurația zidurilor formate din alternanța de segmente opace și deschise din lemn, cu valuri de pământ și șanțuri la bază, precum și implicațiile arhitecturale, strategice și climatice ale acestei structuri. Ipoteza este susținută de observații funcționale, analogii istorice și considerente de logică defensivă adaptate realităților topografice din spațiul carpato-danubiano-pontic.

1. Introducere în problemă și baza ipotezei Ilustrația analizată provine dintr-un manual școlar dedicat culturii dacice, intitulat „Istoria și Civilizația Dacică”, publicat sub egida Ministerului Educației din România, autor(i) neprecizați în versiunea online disponibilă. Imaginea, larg răspândită pe internet (inclusiv în articolul despre civilizația dacică din Wikipedia în limba română), prezintă o secțiune de palisadă cu o alternanță de segmente închise (cu partea inferioară tencuită cu lut alb) și secțiuni deschise, compuse din două stâlpi verticali și elemente de rigidizare superioare — diafragme.

2. Descrierea structurii Zidul este compus dintr-un șanț (groapă de apărare) care oferă materialul pentru un val de pământ artificial, ridicat de-a lungul perimetrului unei așezări. Pe acest val se instalează o structură de palisadă: segmentele închise sunt realizate din bușteni cu baza tencuită cu lut alb pentru a preveni incendiile, iar segmentele deschise permit observarea și atacul inamicilor de la distanță, dar și eventuale ieșiri tactice din interior. În regiunile precum actuala Moldovă, unde piatra nu era un material de construcție local disponibil, acest tip de zid oferea o soluție practică și eficientă, folosind materiale locale: lemn, lut și pământul excavat din șanțuri. Sistemele din piatră, precum cele de la Sarmizegetusa, nu puteau fi realizate aici din lipsă de resurse, dar nici nu erau necesare pentru funcția strategică a acestor așezări. Astfel, structura reflectă o adaptare ingenioasă la realitățile materiale și funcționale ale regiunii.

📍Сontext geografic Teritoriul actualei Moldove centrale și de sud, inclusiv bazinul râului Bâc (pe care este amplasat Chișinăul), se afla în afara zonei centrale a Daciei carpatice. Această zonă reprezenta periferia estică a Daciei istorice, unde locuiau geții și alte triburi tracice înrudite, în special în văile râurilor Prut și Nistru. Descoperirile arheologice din regiune (de exemplu, la Saharna, Lălești, Hîncești, Butuceni) arată un continuitate a tradiției geto-tracice cu influențe nord-pontice (greco-scitice).

🏛 Caracterul așezărilor fortificate: Spre deosebire de cetățile dacice din Transilvania (Sarmizegetusa și altele), punctele fortificate din Moldova erau mai mici ca dimensiuni, cu valuri de pământ, ziduri din lemn și șanțuri. Structura lor este mai apropiată de ceea ce autorii antici descriau drept „oppida ale geților” — adăposturi modeste pentru comunități și schimburi comerciale, nu reședințe regale sau centre cultice. Pe dealuri la confluențele râurilor (inclusiv Bâc și Răut) s-au identificat arheologic urme de fortificații din pământ și lemn cu ceramică getică (sec. IV–II î.Hr.).

📚 Mărturii istorice: Herodot, Strabon, Pliniu și Iordanes menționează geții ca locuitori ai acestor regiuni de câmpie și subliniază:

rudenia lor cu dacii;
înclinația spre așezări de câmpie și comerciale;
contactele cu sciții, grecii și tracii.

Strabon (VII.3.13) afirmă clar că geții locuiau de-a lungul Dunării și la nord de aceasta, incluzând astfel teritoriul actualei Moldove.

🧭 Concluzie: Așezările fortificate din zona Chișinăului este mai logic să fie atribuite:

nu cetăților dacice din Transilvania, ci
punctelor fortificate getice de est, cu elemente tracice și scitice.

Aceste așezări controlau rutele comerciale dinspre Marea Neagră spre Nistru și Carpați și funcționau ca centre locale de apărare și schimburi comerciale.

3. Funcționalitate în timp de pace și război Unul dintre cele mai interesante aspecte ale acestui tip de zid constă în versatilitatea sa funcțională, aspect susținut și de exemple istorice și arheologice. De exemplu, fortificațiile geto-dacice de la Poiana, Piscu Crăsani sau Satu Nou demonstrează o utilizare mixtă în timp de pace și război, fiind amplasate strategic pentru a controla trasee comerciale sau pentru a proteja comunități pastorale. În cazul cetății de la Cigmău, cercetările aeriene și geofizice au evidențiat un sistem de valuri multiple și șanțuri, ce indică o adaptabilitate la nevoi variate — inclusiv în fața unor eventuale asedii romane. Totodată, sursele literare precum Strabon sau Herodot subliniază că geto-dacii preferau amplasamentele ce permiteau o relație directă cu spațiul economic din jur, fapt ce confirmă valoarea dublă — militară și civilă — a acestor structuri defensive modulare. În timp de pace, secțiunile deschise asigură nu doar ventilația naturală a așezării — un element esențial în regiunile joase și umede — ci și vizibilitate externă, permițând monitorizarea căilor comerciale, a turmelor și a eventualelor grupuri de străini care se apropiau. În același timp, multiplele deschideri facilitează circulația rapidă a patrulelor, precum și accesul la exterior pentru activități zilnice.

În timpul unui atac, structura modulară devine un avantaj strategic: segmentele opace oferă acoperire pentru arcași sau sulițași, iar cele deschise devin puncte de contraatac sau ieșiri pentru manevre de flancare. Spre deosebire de un palisad continuu cu doar una-două porți principale, care poate transforma zona de apărare într-un coridor închis — capcană în cazul pătrunderii inamicului — sistemul cu multe treceri permite o dispersie flexibilă a apărătorilor și confuzie pentru atacatori, care nu pot anticipa de unde vor veni contraatacurile.

Mai mult, pentru așezările mici, tipice regiunii moldovenești, cu funcții defensive și comerciale locale, o astfel de construcție modulară era ideală. Ea nu presupunea resurse excesive și se baza pe materiale ușor accesibile (lemn, lut, pământ). Comparativ, zidurile de tip murus Dacicus, caracterizate prin structuri de piatră complexe, necesitau cantități mari de piatră tăiată, unelte speciale și muncă calificată, implicând un efort logistic și economic mult mai mare. Astfel, sistemul modular analizat reprezenta o alternativă mai rapidă și economică pentru comunitățile de la periferia estică a lumii dacice, fără a compromite eficiența defensivă. Fiind adaptabilă la terenuri variate, permitea și drenajul eficient al apelor pluviale prin segmentele deschise și între diafragme, contribuind la menținerea sănătății locuitorilor și stabilitatea valurilor. Studiile arheologice din zonele joase ale Moldovei au evidențiat utilizarea intenționată a lutului tencuit nu doar pentru protecția împotriva incendiilor, ci și pentru limitarea infiltrării apei și prevenirea alunecărilor de teren, în special pe valurile ridicate artificial. În plus, cercetările comparative asupra siturilor cu fortificații din lemn sugerează că deschiderile regulate între diafragme ajutau la ventilație, limitând apariția mucegaiului și menținând un microclimat mai sănătos în interiorul așezării.

În ansamblu, sistemul reprezintă o soluție integrată, cu valoare dublă: militară și civilă.

4. Structura stratificată a fortificațiilor: exemplul de la Cigmău Planul cetății geto-dacice de la Cigmău, documentat prin prospecțiuni aeriene și geofizice, relevă existența unei incinte ovale de aproximativ 0,53 hectare, delimitată de un sistem complex de valuri și șanțuri cu o lățime totală de circa 26 de metri. Acest tip de structură stratificată — formată din două sau chiar trei inele de apărare — este frecvent întâlnit și în alte situri dacice și indică o gândire strategică avansată, care permitea apărarea în adâncime.

Importanța acestei organizări multilayer constă în capacitatea de a întârzia pătrunderea inamicului, de a redistribui trupele în interior și de a crea coridoare de manevră tactică. Chiar dacă incinta de la Cigmău a fost parțial distrusă de construirea ulterioară a unui castru roman, urmele valurilor dinspre est și descoperirile ceramice de tip dacic confirmă apartenența sitului la cultura geto-dacică.

În cazul în care zidurile de pe aceste valuri ar fi fost construite din palisade continue din bușteni, cu una-două intrări, circulația internă ar fi fost limitată și s-ar fi creat coridoare închise — periculoase în cazul pătrunderii inamicului, care ar fi putut organiza ambuscade. În schimb, sistemul modular cu alternanțe între segmente închise și deschise permite o circulație mai liberă a apărătorilor, ieșiri rapide și confuzie pentru atacatori. De asemenea, numărul crescut de deschideri scade presiunea asupra unui singur punct de acces și distribuie forțele de apărare mai eficient. În plus, în caz de retragere, se puteau crea trasee de evacuare alternative, inclusiv către incinta interioară.

Astfel de fortificații multilayer, adaptate la relief și resurse locale, întăresc ipoteza că sistemul analizat în acest studiu nu este o invenție singulară, ci o soluție regională coerentă, adaptată la nevoile comunităților geto-dacice din zonele de margine ale lumii dacice clasice.

5. Adaptabilitate climatică și întreținere

Sistemul modular de palisade, construit predominant din materiale organice precum lemnul și lutul, oferă o serie de avantaje clare în ceea ce privește adaptarea la condițiile climatice locale și întreținerea pe termen lung. În regiunile joase și umede precum Câmpia Pruto-Nistreană, caracterizate de precipitații neregulate și variații sezoniere de temperatură, o astfel de construcție asigură un echilibru funcțional între stabilitate și flexibilitate.

Deschiderile regulate dintre segmentele zidului nu doar că permit vizibilitatea și ventilația, dar contribuie activ la drenajul natural al apelor pluviale, reducând presiunea hidraulică asupra valurilor de pământ. Lutul alb folosit la baza trunchiurilor închise are și o funcție de protecție împotriva umezelii, împiedicând putrezirea lemnului și favorizând menținerea unei structuri solide. Studii arheologice din situri precum Butuceni, Saharna sau Hîncești au indicat prezența unui strat de lut ars sau tencuit în zonele de contact cu solul, sugerând o preocupare pentru durabilitate structurală și igienă.

Un alt avantaj major este posibilitatea de reparație rapidă: componentele din lemn puteau fi înlocuite cu ușurință fără a afecta întreaga structură. Spre deosebire de zidurile din piatră (murus Dacicus), care necesitau intervenții specializate și resurse greu accesibile, palisadele modulare puteau fi întreținute de comunitatea locală folosind materiale din apropiere. Această caracteristică este esențială mai ales pentru așezările cu rol temporar sau sezonier, unde mobilitatea și capacitatea de refacere rapidă erau prioritare.

În concluzie, dincolo de rolul militar, sistemul modular analizat se dovedește a fi o soluție adaptată la mediul natural, resursele disponibile și capacitățile tehnice ale comunităților geto-dacice, reflectând un echilibru funcțional între eficiență defensivă, întreținere ușoară și adaptare ecologică.

6. Versatilitate strategică și modularitate Sistemul propus al palisadei cu alternanță de segmente deschise și închise aduce avantaje evidente în context militar și civic. Segmentarea structurii în module distincte permite mobilitatea crescută a apărătorilor, reducând riscul de blocaj și ambuscadă în caz de atac. În contrast cu palisadele compacte cu două porți, care pot transforma culoarele interioare în capcane mortale pentru apărători, configurația modulară oferă multiple puncte de acces și retragere, precum și posibilitatea unor ieșiri tactice rapide.

Această formă contribuie și la confuzia inamicului, care nu poate anticipa cu ușurință direcția contraatacului sau concentrarea trupelor apărătoare. Mai mult, pentru așezările de dimensiuni mici, aceste sisteme se dovedesc adecvate: nu implică fortificații masive și scumpe, dar oferă suficientă protecție împotriva atacurilor de tip raid sau jaf.

În perioadele de pace, segmentele deschise asigură acces rapid către exterior, aerisire și lumină în zonele de acces, precum și un control facil asupra interiorului și exteriorului palisadei. Această modularitate o transformă într-un sistem defensiv multifuncțional, adaptat nevoilor reale ale comunităților geto-dacice.

Planul de la cetățuia Cigmău, cu valuri succesive și delimitări multiple, indică existența unor structuri defensive stratificate, ceea ce întărește ideea unui sistem conceput pentru adaptabilitate și protecție în straturi succesive. Acest lucru poate reflecta o logică similară cu cea a modelului propus, în care segmentarea și dispunerea flexibilă a zidurilor era cheia eficienței defensive.

7. Costuri și eforturi comparative Comparativ cu sistemul murus Dacicus, care necesita prelucrarea pietrei, transport, ajustare milimetrică și realizarea de umpluturi interioare cu pietriș compactat între două rânduri de pereți, sistemul modular din lemn, lut și pământ putea fi realizat rapid, folosind resurse locale și unelte simple. Acesta permitea ridicarea unei fortificații funcționale în doar câteva săptămâni, spre deosebire de luni sau ani necesari construcțiilor de tip murus Dacicus. Eficiența economică și adaptabilitatea îl recomandau pentru comunitățile rurale sau comerciale de dimensiuni mici și mijlocii din regiunile de câmpie sau de deal.

8. Avantaj tactic și mobilitate defensivă Un aspect esențial al structurii propuse îl constituie mobilitatea tactică. Într-un sistem cu palisadă continuă, apărătorii sunt constrânși la un coridor închis între valuri, fără posibilitatea de manevră laterală sau retragere rapidă în alte sectoare decât prin una-două porți principale. Acest lucru creează un punct slab evident, care poate fi exploatat de atacatori. În schimb, sistemul cu segmente deschise permite circulația rapidă a grupurilor mici de luptători de-a lungul întregului perimetru, evitând ambuscadele și oferind posibilități multiple de reacție. De asemenea, segmentarea și multiplele ieșiri pot induce confuzie în rândul inamicului, care nu mai poate anticipa cu ușurință unde va fi concentrată apărarea.

Un exemplu interesant care poate susține această ipoteză este situl de la Cigmău, ilustrat în planul publicat în cadrul studiului „Settlement and society in the late pre-Roman Iron Age”. Fortificația prezintă două-trei rânduri de valuri și șanțuri, o caracteristică frecventă la cetățile dacice. Dacă aceste valuri ar fi fost completate cu o palisadă continuă, apărătorii ar fi fost obligați să opereze într-un sistem închis, cu riscuri tactice ridicate în cazul pătrunderii inamicului într-un sector. Lipsa posibilității de retragere laterală sau de trecere rapidă între valuri prin multiple ieșiri ar fi transformat spațiul dintre valuri într-o capcană. În schimb, un sistem cu alternanțe deschise-închise, instalat pe aceste valuri, ar fi oferit nu doar o mobilitate crescută, ci și versatilitate strategică — inclusiv confuzie în rândul inamicilor care nu ar fi putut anticipa ușor direcția principală de apărare.

Mai mult decât atât, în cazul așezărilor mici sau medii, care nu serveau neapărat drept centre administrative sau politice, ci mai degrabă ca puncte de tranzit sau protecție pentru caravane comerciale, sistemul segmentat oferea un avantaj major. Acesta nu era conceput pentru a rezista asediilor îndelungate, ci pentru a oferi un răspuns rapid și flexibil în fața atacurilor scurte, de tip raid. Astfel, fortificațiile nu vizau doar apărarea, ci și menținerea unei rețele de circulație economică și socială în regiuni vulnerabile, cum ar fi zona actualului Chișinău.

9. Limitele arheologice ale confirmării O provocare majoră în confirmarea ipotezei o reprezintă însăși natura materialelor de construcție: lemnul și lutul se degradează rapid în timp, iar rămășițele lor sunt dificil de identificat arheologic. Ceea ce poate fi detectat sunt șanțurile defensive și urmele valurilor de pământ. Reconstrucția secțiunilor superioare ale palisadei este bazată pe analogii, logică funcțională și interpretări ale imaginilor ilustrative din surse educaționale. Prin urmare, această ipoteză rămâne o posibilitate verosimilă, dar neconfirmată direct prin descoperiri materiale. Cu toate acestea, utilitatea ei în interpretarea structurilor defensive în zonele periferice ale lumii dacice este semnificativă.

„…Analog prin topografie, prin construcția fortificațiilor și prin materialele descoperite pe el este așezarea fortificată de la Rudi, situată la 16 km sud de orașul actual Otaci (RSSM) [121, p. 78-79, fig. 26-28]. Așezarea se află pe un promontoriu format de râul Nistru și de adânca râpă Râpa lui Ariton. Dinspre nord, inaccesibilitatea promontoriului era asigurată de malul înalt și abrupt al Nistrului, iar dinspre sud-est – de povârnișul vertical al râpei menționate. Era necesar să fie fortificat numai în locurile vulnerabile ale promontoriului. Dinspre vest a fost ridicat un șir de linii de apărare, format din patru valuri și șanțuri și un bastion. Partea de nord-est a fost întărită cu două valuri și șanțuri și cu un sistem de escarpe [165, p.29]. Studierea valurilor a arătat că ele au fost construite după același principiu ca la așezarea fortificată de la Butuceni: din garduri sau casete de lemn umplute cu piatră și pământ. De ambele părți ale intrării centrale în așezare existau turnuri, care serveau pentru apărarea de flanc [166, p.122]…

…Uniuni tribale similare au existat și în alte regiuni ale lumii getice, deși ele nu și-au găsit reflectarea în sursele scrise antice. Cartografierea monumentelor arheologice din această perioadă permite să fie identificate, cel puțin presupus, unele dintre ele. Astfel, de exemplu, o mare concentrare de așezări, inclusiv fortificate, precum Mășcăuți, Selitra, Dotrica, Cot, Scoc (fig.59) și altele, în jurul puternicei așezări fortificate de la Butuceni, indică, se pare, că această așezare întărită din secolele IV–III î.Hr. reprezenta nu numai un centru militar, administrativ, comercial și religios, lucru dovedit de materialele arheologice, dar și un important centru politic, care reunea în jurul său numeroase triburi getice din această zonă (harta 3)…

…Așezări fortificate similare sunt cunoscute și în regiunile sudice ale Depresiunii Intracarpatice, în special lângă satul Arpașu de Sus. Așezarea a fost fondată pe un promontoriu înalt, situat între pâraiele Plăvia și Arpașu Mare. Din trei părți partea de nord-vest a promontoriului are maluri înalte și abrupte. Partea sud-estică, mai domoală, a fost tăiată de un val de pământ și un șanț (fig.63.1,2). Cercetările liniei de apărare au permis să se stabilească faptul că valul a fost, în timp, reconstruit și perfecționat. În prezent valul are 2 m înălțime, iar șanțul – 1 m adâncime. Valul a fost construit din mai multe straturi de sol bine tasat. Lățimea bazei valului atingea 13–14 m la o înălțime de 3,5–4 m deasupra vechii suprafețe de călcare [312, p.13-14]. În secțiunea valului au fost descoperite resturi de stâlpi carbonizați de la o construcție de lemn, fapt ce i-a permis cercetătorilor așezării, M. Macrea și I. Glodariu, să considere că pe vârful valului a fost ridicat un palisad (fig.29.1). Palisada era formată din patru rânduri de stâlpi. Fiecare rând era, se pare, împletit cu nuiele și fixat cu bârne transversale. Partea principală a celor patru pereți de lemn astfel obținuți era umplută cu pământ. Partea superioară era lăsată goală, deoarece ea servea drept protecție pentru războinicii care păzeau așezarea (fig.29.2). Lățimea șanțului ajungea la 13 m, cu o adâncime de 2 m. Un șanț puțin adânc exista și pe partea interioară și, probabil, era destinat apelor reziduale. Trebuie menționat că acest mod de construire a fortificațiilor nu era o noutate, așa cum consideră I. Glodariu. Dimpotrivă, el este caracteristic pentru așezările fortificate getice din perioada precedentă și este cunoscut, în special, prin săpăturile de la Butuceni (fig.14 și 29.5,6). Puțin diferit, același principiu a fost aplicat în așezările fortificate cu zid de piatră, precum la așezarea Bytca Doamnei [288, p.12-16]…

…Așezarea fortificată este situată pe înălțimea omonimă, dominantă asupra câmpiei Bistriței, la 4 km vest de orașul Piatra-Neamț. Platoul de formă dreptunghiulară, cu laturile de 170x110 m, se ridică la 140 m deasupra nivelului râului Bistrița. Dinspre nord și est el avea maluri înalte și abrupte. Latura vestică, de asemenea destul de înaltă, era întărită prin mai multe terase. Mai mult sau mai puțin accesibilă era partea sudică, însă ea reprezenta o fâșie îngustă, abrupt ascendentă (fig.64). Platoul era atât de bine protejat natural și comod, încât a fost locuit încă din mileniul al III-lea î.Hr. Așezarea fortificată propriu-zisă a fost ridicată nu mai devreme de sec. II î.Hr. [288, p.22]. Inițial promontoriul a fost întărit cu un palisad de lemn, consolidat cu bastioane. Apoi, peste palisada distrusă, a fost construit un puternic zid de piatră cu grosimea de 3,5 m. Modul de construire a zidului amintește, într-o oarecare măsură, de construcția valurilor de pământ cu utilizarea unei structuri de piatră sau lemn, ca la așezările din sec. IV–III î.Hr. Cotnari-Cătălina [281, p.13-14] sau Butuceni (fig.29.5,6). Fortificația era formată din două ziduri de piatră construite paralel. Pentru ele a fost utilizat gresia locală, puțin prelucrată. La baza zidurilor au fost așezate blocuri mari de piatră de peste 60 cm lungime, iar deasupra – pietre mici, neprelucrate. Spațiul dintre ziduri era umplut cu gresie, pietriș și argilă galbenă. Zidul construit astfel era destul de solid. El proteja așezarea din toate părțile. În prezent înălțimea zidului de cetate este greu de determinat, în unele locuri el s-a păstrat până la 1,3 m [288, p.13-14]. N. Gostar, care a studiat fortificațiile, precum și așezarea însăși, consideră că, întrucât grosimea zidului atingea 3,5 m, înălțimea lui trebuia să fi fost de cel puțin 4–5 m. Pornind de la faptul că pe ziduri a fost descoperit un strat gros de tencuială și de cărbune de lemn, autorul ajunge la concluzia că partea superioară a zidului cetății era construită din lemn [288, p.13-14]…

…Așezări fortificate cu un sistem de fortificație similar, cu aceleași complexe locative și gospodărești, cu edificii cultice și inventar, sunt bine cunoscute în regiunea carpatică răsăriteană – acestea sunt Căpâlna, Bănița, Piatra Craivii și altele [288, p.76]…”

Северные фракийцы с 4-1 в.в. до н.э. И.Т. Никулицэ, 1987

10. Direcții viitoare de cercetare Pentru validarea și aprofundarea acestei ipoteze, se impune utilizarea unor metode moderne interdisciplinare: simulări 3D ale structurilor ipotetice, teste de stabilitate mecanică și modele hidraulice pentru evaluarea drenajului în cazul valurilor și șanțurilor. Este esențială documentarea etnografică și comparativă cu alte culturi riverane Dunării și stepelor nord-pontice. De asemenea, pot fi utilizate metode de teledetecție, LIDAR și GIS pentru a identifica urme de șanțuri și valuri în teren, în special în zonele neafectate de urbanizare modernă. Proiectele arheologice experimentale, inclusiv reconstruirea segmentelor de palisadă cu materiale tradiționale, ar putea aduce date esențiale despre durabilitatea și eficiența acestui sistem în condiții reale. Colaborările internaționale și abordările transfrontaliere ar putea lărgi înțelegerea și contextualizarea acestor structuri în cadrul mai larg al interacțiunilor culturale în Epoca Fierului Târzie.

Anexă: