воскресенье, 7 сентября 2025 г.

Casa Donici și Rîșcanu: apariția și dispariția (început – sfârșit secolul XIX)

Castela lui Donici (reconstructie Gordeev A.)

Eseu cu accent pe datarea apariției și pe fazele de distrugere ale caselor boierești de pe Colina Pușkin și din Visterniceni/Rîșcani.

Introducere: Chișinăul la cumpăna epocilor (sfârșitul sec. XVIII – prima treime a sec. XIX)

Chișinăul de la cumpăna secolelor XVIII–XIX era un târg cu un nucleu comercial pronunțat, înconjurat de moșii mănăstirești și boierești, cu o rețea stradală „moale”, adaptată reliefului și nevoilor gospodărești. Orașul a trecut de mai multe ori prin pustiiri și incendii, mai ales în timpul războaielor ruso‑turce. Cazările trupelor, rechizițiile, mișcările militare și epidemiile i-au slăbit economia. În 1789 sunt atestate distrugeri serioase, iar cutremurul vrâncean din 26 octombrie 1802 a lovit regiunea cu o forță care a avariat sau prăbușit numeroase clădiri de zidărie. Aceste evenimente au influențat decisiv fizionomia Chișinăului în primele decenii ale secolului XIX și au creat contextul apariției unor clădiri reprezentative — în particular casa Donici pe culmea colinei (cunoscută ulterior ca „Casa Inzov”) și curtea/casa Rîșcanu pe moșia Visterniceni.

Situația este complicată de natura surselor. Planurile timpurii ale orașului (mai ales foaia din 1800, întocmită pentru delimitarea moșiilor mănăstirilor Galata și Frumoasa în raport cu stăpânirile boierului Dumitru Rîșcanu) reflectă doar parțial realitatea: nu sunt ridicări cadastrale detaliate, ci planuri de hotărnicie cu grafică convențională — în care coabitează fixarea unor obiecte existente și schițe „idealizate” ale unei posibile regularizări viitoare. După 1812, odată cu trecerea Basarabiei sub administrație rusă, urmează o serie de încercări de ordonare urbană: în 1817 se elaborează primul proiect de regularizare, iar în 1834 este aprobat planul general, care instituie rețeaua ortogonală în Partea Nouă a orașului. În același timp, compararea cu proiectul din 1817 și cu planul din 1834 arată că, pentru zona analizată aici, ele nu reproduc rețeaua regulată sugerată pe foaia din 1800: corespund practic doar direcțiile perimetrale ale câtorva străzi. Aceasta permite ipoteza că punerea în aplicare a viziunii din 1800 a început, dar a fost curând întreruptă de catastrofa din 26 octombrie 1802 și de războiul din 1806–1812; ulterior orașul a urmat o altă traiectorie de regularizare, ilustrată de documentele din 1817/1834. Pe acest fundal, destinele celor două case — Donici (Inzov) și Rîșcanu — devin indicatori ai felului în care Chișinăul și-a reinterpretat spațiul și simbolurile puterii.

Baza surselor și metoda de datare

Pentru a reconstrui cronologia apariției și a distrugerii clădirilor analizate, este util să lucrăm cu „balize” — repere care se pot fixa fără echivoc în documente și în imagini:

Hărți și planuri: planuri militare de la sfârșitul secolului XVIII; foaia de hotărnicie din 1800 (cu mențiuni despre moșiile Galata și Frumoasa și despre stăpânirile boierului Dumitru Rîșcanu); proiectul 1817; planul general 1834;
Mărturii scrise: mențiuni privind vizitele unor înalți demnitari, corespondență, statistici din anii 1820, referințe la cutremurele din 1821 și la consecințele lor;
Mărturii iconografice: litografia din „Almanahul Odessei pe anul 1840”, desenul lui N. V. Berg din 1854 cu nota autografă, desene, politipaje și fotografii din anii 1870–1880.

Corelarea acestor repere permite conturarea credibilă a ferestrei de construire și a fazelor de degradare ale fiecărei case, chiar dacă nu s-au păstrat un „act de punere a pietrei de temelie” sau un „act de demolare”.

Partea I. Casa Donici pe Colina Pușkin (Casa Inzov)

1. Premise și amplasament

Colina Pușkin este o dominanță de relief la sud de vechiul nucleu comercial al Chișinăului. Alegerea platoului de pe culme pentru o casă boierească de zidărie, cu două niveluri, era firească: panorama este amplă, iar casa însăși se citește ca semn al statutului. Proprietarul locului a fost spătarul Manolache Donici, exponent al unui neam boieresc influent, implicat în chestiuni de hotărnicie și în litigii cu moșiile mănăstirești. Peste două decenii, în casă a fost cantonat guvernatorul civil al Basarabiei, Ivan Nikitici Inzov, iar în 1820–1822 a locuit A. S. Pușkin — de unde și numele intrat în memoria orașului: „Casa Inzov”.

2. Fereastra de construire: de ce „după 1802 și până în 1817”

Argumente pentru „după 1802”:

În a doua jumătate a secolului XVIII nu se atestă o casă de zidărie cu două etaje pe platoul culmii. Dacă ar fi existat, lovitura cutremurului din 1802 ar fi lăsat aproape sigur urme documentare de avarii — cu atât mai mult pe un vârf expus, unde amplitudinea mișcărilor seismice crește. Nu există asemenea mențiuni pentru „casa Donici” în urma evenimentului din 1802.
Catastrofa a stimulat construirea mai solidă, pe temelii de piatră. Pentru un boier de rang înalt era logic să-și întărească prezența printr-o clădire reprezentativă nouă.

Argumente pentru „nu mai târziu de 1817”:

Casa este prezentă stabil în sursele cartografice și scrise în 1817.
În 1818, aici a fost primit țarul Alexandru I — deci clădirea nu doar că era terminată, ci și suficient de amenajată pentru un protocol de cel mai înalt nivel.

Concluzie de datare: fereastra cea mai probabilă de construire este 1803–1816 (mai îngust: cca 1808–1816). Scenariile posibile includ construcție nouă pe un loc liber sau reconstrucția radicală a unei clădiri mai vechi de curte până la volumul de zidărie cu două niveluri pe care îl cunoaștem.

3. Înfățișare și vulnerabilitate

După imaginile timpurii, se citesc trăsături de clasicism târziu moldovenesc: volum alungit, rețea regulată de goluri, accente pe colțuri, acoperiș înalt în patru ape (în desenul lui Berg, 1854, se văd urme de demontare a învelitorii). Schema constructivă — pereți groși de piatră fără ancore metalice — făcea cutia vulnerabilă la acțiuni orizontale. Poziția pe creasta dealului amplifica efectul: la seism, amplificarea de vârf a dus la „frângerea” zonei superioare în 1821.

4. Cutremurele din 1821 și începutul degradării

În iulie și noiembrie 1821 regiunea a fost zguduită din nou. Pentru casa de pe culme, aceasta a fost proba critică: au apărut fisuri, s-a compromis acoperișul, unele ziduri au tasat. Administrația s-a mutat temporar; deși clădirea a continuat să fie folosită (și locuită, și vizitată ca „loc de memorie”), procesul de degradare devenise ireversibil. Scrisorile și notele din a doua pătrime a secolului XIX vorbesc insistent despre starea precară a clădirii.

5. Mărturii vizuale ale degradării (1840–1889)

1839/1840 — litografie în Almanahul Odessei pe 1840: casa încă relativ întreagă — acoperișul la loc, fațadele lizibile, dar cu semne evidente de uzură. Un „instantaneu” prețios înainte de declinul accelerat.
1854 — desenul lui N. V. Berg cu nota: „Casa fostului guvernator al Basarabiei, Inzov, unde a locuit Pușkin… Notat în decembrie 1854”. Se vede acoperișul parțial demontat, ferestrele fără tâmplărie, unele buiandrugi prăbușiți.
Anii 1860 — litografii după desene vechi popularizează imaginea ruinei, fixând-o în conștiința publică.
1873 — desenul în creion al lui N. A. Golînski arată prăbușiri suplimentare ale zidurilor și „rupturi” în colțuri.
1877–1878 — în contextul operațiunilor militare, prin Chișinău trec trupe; martorii notează că soldații desfac resturile învelitorii pentru nevoi gospodărești. Desenele lui P. A. Viskovatov și notele contemporanilor fixează un volum aproape „dezcapat”.
1880 — un politipaj pune alături starea după Berg și starea „curentă”: degradarea e evidentă.
1889 — fotografiile arată platforma aproape curățată: doar urme de fundații și fragmente joase de zid, relieful adus la nivel prin umpluturi.

6. Finalul: pierdere și memorie

Până în anii 1880, casa dispare practic ca obiect de arhitectură. După unele mărturii, locul a servit temporar nevoilor cazărmii (de ex. grajduri), apoi a fost nivelat. În memoria orașului, „Casa Inzov” rămâne mai ales prin legătura cu Inzov și Pușkin, dar și ca motiv recurent — „Chișinăul nu și-a ocrotit dominanta istorică”. La începutul secolului XX, tema capătă nuanța unei pilde despre neglijarea patrimoniului.

Scară cronologică sintetică — Casa Donici (Inzov):

înainte de 1802 — pe culme nu există casă de piatră cu două niveluri (posibil o clădire ușoară de curte);
1802 — cutremur major; lipsa mențiunilor privind avarii la „casa Donici” sugerează că edificiul de zidărie nu exista încă;
1803–1816 — perioada probabilă de construire/reconstrucție;
1817 — casa e fixată pe planuri; 1818 — primirea lui Alexandru I;
1821 — cutremurele provoacă avarii critice; începe declinul ireversibil;
1839/1840 — litografie: casa încă întreagă, dar îmbătrânită;
1854 — desenul lui Berg: învelitoare demontată parțial, ferestre goale;
1873–1880 — ruinizare, demontări, „pagube” militare;
1889 — platformă practic curățată: sfârșitul istoriei clădirii.

Partea II. Curtea/casa Rîșcanu (Visterniceni)

Ne referim exclusiv la curtea (moșia) boierilor Rîșcanu din Visterniceni.

1. Visterniceni și rădăcinile subiectului

Visterniceni în secolul XVIII era un sat cu biserica Sfinții Constantin și Elena (fondată în 1777 de Constantin Rîșcanu). Familia Rîșcanu se fixează aici pe termen lung, iar la începutul secolului XIX moștenitorul Dimitrie (Dumitru) Rîșcanu stăpânește o parte însemnată a pământurilor din jur. În 1817, Visterniceni este menționat ca sat cu ≈170 gospodării țărănești — o așezare importantă pentru periferia Chișinăului. Statistica din 1820 notează 135 case și ≈650 locuitori, cu mențiunea separată a „unei case boierești de piatră” — reședința evidentă a stăpânului moșiei.

Cu mare probabilitate, între 1810 și 1820 apare curtea de piatră Rîșcanu — casa reprezentativă de unde se administra domeniul. Această datare e coerentă cu logica reconstrucției post‑incendii și post‑cutremur: anii tulburi 1790–începutul lui 1800 creează premisa, iar deceniul 1810 (relativ mai calm) permite materializarea „nucleului de curte”.

2. „Casa Rîșcanu” pe foaia din 1800: fixare sau proiect?

Foaia de 1800 a fost întocmită pentru delimitarea moșiilor mănăstirești și a stăpânirilor boierului Rîșcanu; pe ea sunt inscrise „casele” Donici și Rîșcanu. Documentul are un caracter dublu: pe de o parte fixează obiecte reale importante la hotărnicie (poduri, iazuri pe Bîc, mori, biserici, curți boierești); pe de altă parte, grafica „regularizează” parțial spațiul, schițând cvartale care în realitate încă nu existau. Pentru curtea Rîșcanu, ambele lecturi sunt legitime: mențiunea poate indica un loc de curte deja format (poate cu clădiri de lemn sau cu un foișor de piatră) folosit ca reper la hotărnicie; în același timp, casa boierească de piatră, în sens strict, a putut fi ridicată în anii 1810, fapt sugerat indirect de statistica din 1820.

3. Istorie ulterioară și includerea în oraș

Până spre sfârșitul secolului XIX, Visterniceni/Rîșcani a rămas slab urbanizat: case joase, acoperișuri de stuf sau șindrilă, curți gospodărești, vii — un peisaj rural la marginea unui oraș în expansiune. În 1900, orașul cumpără de la Rîșcanu pământurile Visterniceni și Poșta Veche și le include în intravilan. Abia după aceea începe urbanizarea accelerată — deja o poveste de la cumpăna sec. XIX–XX.

5. Ce știm despre dispariția/distrugerea curții Rîșcanu

Curtea rurală din Visterniceni: nu s-a păstrat o dată exactă a dispariției casei boierești din prima jumătate a sec. XIX. Sunt posibile mai multe traiectorii: (a) degradare treptată și demontare la sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX în timpul reparcelărilor după cumpărarea domeniului; (b) transformare/încorporare în anexe gospodărești noi, cu pierderea volumului inițial; (c) pierdere în contextul evenimentelor din Primul Război/epoca interbelică. În orice caz, până la mijlocul secolului XX, nucleul vechii curți nu mai este recognoscibil ca monument distinct.

Scară cronologică sintetică — Curtea/casa Rîșcanu:

1777 — întemeierea bisericii Sfinții Constantin și Elena la Visterniceni (fixarea boierească a prezenței);
cca 1800 — foaia de hotărnicie cu mențiunea „casa Rîșcanu” (fixarea locului de curte ca reper);
anii 1810 — ridicarea casei boierești de piatră (confirmată indirect în 1820);
1817 — Visterniceni: ≈170 gospodării țărănești; Rîșcanu — deținătorul principalelor pământuri;
1900 — cumpărarea Visterniceni și Poșta Veche de către oraș; începutul urbanizării;
sfârșit de sec. XIX – sec. XX — dispariția vechii curți rurale ca monument distinct.

Planul din 1800: foaie de hotărnicie cu „privire de proiect”

Controversa despre datele apariției caselor Donici și Rîșcanu pornește adesea de la interpretarea planului din 1800. Cea mai corectă lectură: document de hotărnicie, creat pentru delimitarea moșiilor mănăstirești Galata și Frumoasa față de stăpânirile boierului Rîșcanu. Totuși, grafica foii — ca o prefigurare a proiectelor de regularizare ulterioare — desenează pe alocuri cvartale regulate acolo unde, la acea dată, nu exista o astfel de rețea. Acest caracter dublu generează două extreme: (1) tot ce este desenat ar fi existat; (2) totul ar fi proiect. Realitatea este între: reperele-cheie (biserici, curți boierești, mori, treceri) sunt, desigur, obiecte reale, cruciale pentru hotărnicie; cvartalele regulate sunt o convenție grafică, o încercare de „ordonare pe hârtie” — expresie a unei dorințe, nu a unui fapt.

În acest sens, mențiunile „Casa Donici” și „Casa Rîșcanu” sunt valoroase ca indicatoare de loc unde, la cumpăna secolelor, se concentra prezența boierească. Dar la întrebarea strictă „când anume a fost construită casa de piatră?” aceste mențiuni oferă doar punctul de plecare. Pentru casa Donici, răspunsul se completează prin coridorul „după 1802 — până în 1817” și prin vizitele din 1818; pentru casa Rîșcanu — prin statistica 1820 despre singura casă boierească de piatră din sat și prin logica formării nucleului de curte în anii 1810.

Secțiune comparativă: două case — două traiectorii

Amplasare urbană. Casa Donici stătea pe dominanta Culmei Pușkin, vizual „deasupra” vechiului târg și zonei catedrale; curtea Rîșcanu — în țesutul rural al Visterniceni, cu funcțiuni gospodărești, nu reprezentative. De aici rezultă destinul diferit și viteza diferită de „vizibilizare” în surse.

Funcție. Casa Donici a fost de la început casă de statut: a servit ambițiile neamului și a intrat rapid în orbita administrației superioare (cantonarea lui Inzov, primirea țarului). Curtea Rîșcanu a fost în primul rând centru de moșie, ancorat în economie; abia la sfârșitul secolului XIX zona intră mai ferm pe orbita urbană.

Vulnerabilitate seismică. Casa de pe creastă a fost „blestemată” de seism: dacă 1802 probabil a găsit locul fără cutia de piatră, 1821 a afectat decisiv volumul deja ridicat. Curtea din Visterniceni, într-un relief mai „blând”, nu a cunoscut efecte comparabile; de aici și absența descrierilor „evenimențiale” ale unor avarii în 1821.

Context urbanistic. Casa Donici apare chiar pe „pragul” dintre țesutul organic vechi și regularizarea de mai târziu. Când în 1834 s-a consfințit rețeaua Părții Noi, casa intrase deja în senescență. Curtea Rîșcanu, dimpotrivă, a evoluat în ritm rural și abia la cumpăna secolelor a intrat în câmpul expansiunii orașului.

Faza pierderii. Casa Donici se pierde total până la sfârșitul anilor 1880, iar această pierdere este bine documentată vizual. Curtea Rîșcanu dispare „în surdină” — prin reparcelări și transformări la sfârșit de sec. XIX – început de sec. XX.

Matrice cronologică practică

Mai jos — „verticala timpului” cu repere utile pentru suprapunerea pe hărți și planuri.

Casa Donici (Inzov)

înainte de 1802 — nu există volum de zidărie cu două niveluri pe culme; posibilă clădire ușoară de curte;
1802 — cutremurul vrâncean; lipsa mențiunilor de avarii susține ipoteza lipsei casei de zidărie la acea dată;
1803–1816 — construire/reconstrucție;
1817 — fixare pe planuri;
1818 — vizita lui Alexandru I;
1821 — avarii critice la seisme;
1839/1840 — litografie cu acoperișul încă prezent;
1854 — desen Berg; învelitoare parțial demontată;
1873–1880 — ruinizare/demontări; efecte militare;
1889 — platformă curățată: sfârșit de istorie.

Curtea/casa Rîșcanu (Visterniceni)

1777 — biserica Sfinții Constantin și Elena (fixare boierească);
cca 1800 — mențiune „casa Rîșcanu” pe foaia de hotărnicie;
anii 1810 — ridicarea casei boierești de piatră (confirmată indirect în 1820);
1817 — ≈170 gospodării țărănești; caracter rural stabil;
1900 — cumpărarea de către oraș a Visterniceni și Poșta Veche; urbanizare accelerată;
sec. XX — dispariția vechii curți rurale ca obiect distinct.

Concluzii

Casa Donici (Inzov) — casă boierească reprezentativă pe Colina Pușkin — este, cu mare probabilitate, construită după 1802 și până în 1817 (cel mai probabil între 1803–1816). În 1818 este gata să primească oaspeți de cel mai înalt rang, iar cutremurele din 1821 îi deschid faza de degradare ireversibilă. În deceniile următoare se consemnează „moartea lentă” a casei, care dispare fizic până la sfârșitul anilor 1880.
Curtea/casa Rîșcanu la Visterniceni — nucleul unei moșii boierești — se formează ca loc de curte marcat pe foaia din 1800, iar casa de piatră se conturează în anii 1810 (prezența ei e evidentă în 1820). Până la 1900, când orașul cumpără pământurile Visterniceni și Poșta Veche, zona își păstrează morfologia rurală; apoi vechea curte dispare în procesul de urbanizare de la cumpăna secolelor.
Planul din 1800 — o foaie de hotărnicie comparabilă funcțional cu planurile moderne de împărțire în loturi — fixează granițe, repere și puncte de sprijin (inclusiv locuri de curte) și devine baza pentru deciziile ulterioare de planificare. În același timp, simplul fapt că pe foaie apar „casa Donici” și „casa Rîșcanu” sugerează nu numai reperajul hotarnic, ci și intenții de amenajare: cel puțin rezervarea/indicarea unor amplasamente pentru viitoare construcții de curte și pentru dezvoltarea lor. Ca și planurile moderne de hotărnicie, foaia din 1800 nu dovedește prin sine materialul sau numărul de niveluri la data ridicării. Pentru casa Donici, fereastra rămâne „după 1802 — până în 1817”; pentru Rîșcanu — „anii 1810” (confirmare în 1820).
Factorul seismic este cheia înțelegerii dispariției timpurii a casei de pe culme: schema constructivă conservatoare și poziția expusă au făcut-o vulnerabilă la șocurile din 1821. Absența mențiunilor privind avarii în 1802 este un argument indirect că volumul de zidărie încă nu exista atunci.
Memorie și identitate. Destinele acestor case sunt o metaforă pentru Chișinăul modern timpuriu: Casa Donici/Inzov — simbol al unei reprezentări nefinalizate, care nu a rezistat probelor naturale și sociale; curtea Rîșcanu — simbol al rădăcinii rurale, cedând orașului abia la sfârșit de secol. Ambele istorii subliniază cât de puternic a reconfigurat epoca de la cumpăna secolelor orașul — de la o țesătură comercială difuză la o structură capitală regulată.

1854 Castela lui Donici (Inzov)

1854 (reconstructie Gordeev A.)

Дом Инзова в Кишиневе. Рисунок Н.А. Голынского. 8 х 26,5 см. 1873 г.

1873 по рисунку Голынского

Развалины дома Инзова. Зеркальное изображение

Развалины дома Инзова Красная мельница 1860-1885 Каланча Ильинская церковь Кишиневское озеро с колокольни Благовещенской церкви по рисунку Каразина (реконструкция Гордеев А.)