Complexul arheologic medieval Costești-Gârlea: megapolisul de pe râul Botna și sistemul său defensiv
1. Date generale și context istoric
În prima jumătate a secolului al XIV-lea, în epoca dominației Hoardei de Aur, la marginea sudică a actualului sat Costești, raionul Ialoveni, pe malurile râului Botna, a apărut un mare centru sedentar meșteșugăresc și comercial.
Denumirea istorică a acestui oraș rămâne până astăzi o enigmă pentru cercetători, însă amploarea așezării impresionează: suprafața totală a orașului în perioada sa de înflorire depășea 4 kilometri pătrați, aproximativ 2,5 km în lungime și 2 km în lățime.
Orașul dispunea de o infrastructură dezvoltată, inclusiv de un sistem de alimentare cu apă realizat din tuburi de lut ars, de zone de producție vaste și de clădiri publice din piatră. Suprafața principalului centru administrativ era de aproximativ 600 de metri pătrați.
Orașul a fost incendiat și distrus în timpul conflictelor interne din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, după care viața de aici a continuat pentru scurt timp doar sub forma unui avanpost defensiv.
2. Analiză comparativă: Costești-Gârlea și Orheiul Vechi / Șehr al-Djedid
În analiza perioadei Hoardei de Aur din spațiul pruto-nistrean, Costești-Gârlea este inevitabil comparat cu Orheiul Vechi, orașul Șehr al-Djedid. Totuși, aceste monumente au avut un destin istoric, o topografie și o scară spațială fundamental diferite.
Comparație după suprafață: Prin dimensiunile sale, Costești-Gârlea era un adevărat gigant al regiunii. Dacă suprafața totală a orașului din perioada Hoardei de Aur de la Orheiul Vechi, în limitele valurilor sale defensive de pe promontoriul Butuceni, era de aproximativ 60–90 de hectare, în timp ce întreaga rezervație natural-culturală actuală ocupă aproximativ 500 ha, atunci suprafața suburbiei meșteșugărești și comerciale de la Costești depășea 400 de hectare, adică 4 km². Astfel, după suprafața locuită și concentrarea cartierelor meșteșugărești, Costești era de câteva ori mai mare decât Orheiul din perioada Hoardei de Aur.
Scara arhitecturală: Deși avea o suprafață mai mică, Orheiul Vechi depășea Costeștiul prin monumentalitate. El era centrul oficial administrativ-politic și capital al regiunii. Acolo se realiza construcție publică din piatră la nivel de stat: moschee, caravanserai, mausolee și băi publice de tip hamam. Costeștiul, dimpotrivă, s-a dezvoltat în principal ca un uriaș megapolis comercial-meșteșugăresc, dominat de ateliere private, cuptoare de olărit și complexe metalurgice, iar clădirile publice mari din piatră reprezentau mai degrabă excepții izolate.
Protecția naturală: Orheiul Vechi este amplasat într-un canion adânc și unic al râului Răut, care formează un promontoriu greu accesibil, cu abrupturi stâncoase înalte, ceea ce îi facilita considerabil apărarea. Costești-Gârlea, în schimb, se întindea într-o vale largă și deschisă a râului Botna, ceea ce făcea orașul foarte vulnerabil în fața cavaleriei mobile de stepă și impunea construirea unor fortificații artificiale pe colinele învecinate.
3. Rețeaua infrastructurală: ipoteza „drumului de o zi”
Cercetările arheologice moderne permit includerea complexului Costești-Gârlea într-un sistem regional unitar al Hoardei de Aur.
Această așezare nu era izolată. Ea putea fi un element esențial al unei întregi rețele de noduri comerciale, meșteșugărești și defensive similare, amplasate de-a lungul rutelor comerciale la o distanță de aproximativ un „drum de o zi”, adică circa 30–40 km unul de altul.
În acest lanț de tranzit și apărare intrau:
Lăpușna — un important nod comercial și vamal în vest;
Orheiul Vechi — centru militar-administrativ în nord-est;
așezarea medievală de pe teritoriul actualului Chișinău.
Această teorie confirmă existența unei infrastructuri poștale, comerciale și caravanieră dezvoltate, care lega regiunea pruto-nistreană de spațiul pontic și de zona Volgăi.
4. Legătura cu istoria timpurie a Chișinăului: metoda analogiilor istorice
Un interes științific deosebit îl reprezintă legătura complexului de la Costești cu urbanizarea teritoriilor învecinate. O așezare dezvoltată, asemănătoare celei de la Costești, putea exista și direct pe teritoriul actualului Chișinău.
În celebra gramotă domnească din 17 iulie 1436, toponimul Chișinău este menționat pentru prima dată în contextul hotărnicirii unor pământuri: „...la fântâna unde este seliștea tătărească, lângă Bâc...”.
În izvoarele scrise oficiale nu există nicio indicație privind caracterul etnic sau confesional al acestei așezări. Ea nu este numită nici creștină, nici musulmană, ci este oferită doar o localizare geografică în raport cu „seliștea tătărească”, adică o fostă așezare sau un loc de staționare. [1, 2]
Totuși, folosind metoda analogiilor istorice, cercetătorii formulează o ipoteză argumentată: fiind parte a unei rețele comerciale și de transport bazate pe „drumuri de o zi”, Chișinăul timpuriu din perioada Hoardei de Aur avea același tip de așezare civilă sedentară și dezvoltată precum Costești sau Orheiul Vechi.
Modelul arheologic și topografic se repeta aici aproape complet:
Așezarea civilă dezvoltată se afla în vale, la poalele colinei, în zona izvorului istoric Albișoara, asigurând accesul la apă și la căile comerciale de-a lungul râului Bâc. [1]
Nucleul militar-administrativ — cetatea tătărească — este localizat de istorici pe vârful strategic dominant al colinei Măzărache, unde astăzi se află biserica Măzărache, îndeplinind funcția de citadelă defensivă. [1]
5. Sistemul de fortificații de la Costești: două cetăți de pământ
Deoarece așezarea comercial-meșteșugărească din valea Botnei nu avea ziduri de piatră, apărarea populației și a administrației era asigurată de construcții fortificate separate.
Pe versanții nordici și pe înălțimile dominante deasupra văii, arheologii au identificat două cetăți rectangulare de pământ, care au funcționat în perioade diferite:
Prima cetate: a existat simultan cu perioada de înflorire a orașului propriu-zis, în anii 1340–1360.
A doua cetate: a fost ridicată la sfârșitul secolului al XIV-lea pe coline, îndeplinind rolul de linie defensivă deja după distrugerea totală și dispariția așezării principale din vale.
6. Reconstrucția parametrilor și arhitecturii fortificațiilor
Arăturile agricole de-a lungul mai multor secole și eroziunea naturală a colinelor au netezit puternic relieful monumentului. Totuși, parametrii defensivi ai cetăților pot fi reconstruiți de cercetători pe baza elementelor păstrate ale valurilor de pământ.
Scara valului de pământ: Lățimea bazei valurilor defensive era impresionantă, de 6–8 metri. Astăzi înălțimea acestor ridicături tasate variază între 0,5 și 2,5 metri, însă în vechime înălțimea lor funcțională ajungea la 3–4 metri, cu o pantă abruptă, greu de escaladat în timpul unui asalt.
Construcția pereților defensivi: Lățimea crestei unui asemenea val, de 2–3 metri, permitea amenajarea unui palisad complet din lemn, adică a unui gard puternic din trunchiuri, cu drum de strajă pentru arcași. În fața valului era săpat în mod obligatoriu un șanț adânc.
Dimensiunile presupuse ale citadelelor: Pornind de la proporțiile unui val atât de masiv, cetățile rectangulare aveau probabil laturi cuprinse aproximativ între 80 × 100 metri și 150 × 200 metri.
Suprafața interioară: Suprafața totală a perimetrului protejat al fiecărei citadele era între 0,8 și 3 hectare.
7. Metodele de asediere a cetăților de lemn și pământ în secolul al XIV-lea
Fortificațiile de tipul celor de la Costești erau construite ținând cont de tehnologiile militare ale epocii lor. Asedierea și cucerirea unor asemenea citadele în secolul al XIV-lea se realiza prin metode specifice.
Asaltul prin foc: Palisada de lemn de pe creasta valului era principala vulnerabilitate a cetății. Atacatorii foloseau activ săgeți incendiare și proiectile cu amestecuri inflamabile, inclusiv forme primitive de artilerie și sifoane, pentru a provoca incendii pe zidurile de lemn și pentru a-i obliga pe apărători să se retragă în interiorul citadelei.
Umplerea șanțurilor și scările de asalt: Înaintea atacului, nomazii foloseau detașamente de prizonieri sau infanterie pentru a umple rapid șanțul defensiv cu fascine, adică legături de nuiele, și cu pământ. După depășirea șanțului, detașamentele de asalt urcau pe panta abruptă de 4 metri a valului, folosind scări și cârlige pentru a trece peste palisadă.
Înfometarea și atacul surpriză: Din cauza suprafeței interioare reduse, de până la 3 ha, cetățile aveau rezerve limitate de apă potabilă și provizii. Dacă fortificația nu putea fi cucerită printr-un atac rapid de cavalerie, tactica preferată a tătaro-mongolilor, ea era încercuită strâns, fiind tăiată de la accesul la râul Botna.
8. Funcția strategică
Având o suprafață de doar câteva hectare, aceste fortificații rectangulare nu puteau adăposti toți locuitorii unui megapolis de 400 de hectare.
Ele îndeplineau două sarcini strategice.
În primul rând, serveau drept castele fortificate pentru dislocarea permanentă a garnizoanei militare și a reprezentantului Hoardei de Aur.
În al doilea rând, funcționau ca „cetăți-refugiu”, unde, în cazul unui raid neașteptat, populația civilă din vale se retrăgea, luând cu sine vistieria, mărfurile valoroase și aducând vitele sub protecția palisadelor de lemn.
Artefactele descoperite pe teritoriul orașului și al cetăților — monede, podoabe, ceramică de elită — sunt păstrate astăzi la Muzeul Național de Istorie a Moldovei, iar fortificațiile propriu-zise rămân obiect de studiu activ pentru Agenția Națională Arheologică.
Anexă. Analiză comparativă sintetică a celor trei mari centre ale rețelei
Enigmele hărții lui Giacomo Cantelli (1686): cum cartograful italian a păstrat numele din perioada Hoardei de Aur al Costeștilor
Cartografia istorică a regiunii pontice și a Basarabiei ascunde numeroase sensuri profunde. Unul dintre cele mai remarcabile exemple este harta geografului italian Giacomo Cantelli da Vignola, „Descritione delli Principati della Moldavia, e Valachia”, publicată la Roma în anul 1686. Pe această hartă, la sud de râul Bâc, este fixat un lanț unic de toponime — Tiraz, Maqinet și Taristo. Analiza acestor denumiri și a semnelor grafice prin care sunt reprezentate permite formularea unei ipoteze importante: în fața noastră nu se află doar o simplă listă de sate, ci o sistematizare cartografică a rețelei de poștă călare, stații de tranzit și posturi militare — bechete — din perioada Hoardei de Aur, supraviețuită în toponimie până la sfârșitul secolului al XVII-lea.
Linia defensivă și rețeaua de drumuri pe harta din 1686
Cantelli și-a întocmit harta pe baza unor materiale arhivistice vaste, în care se regăseau informații de recunoaștere, portolane și vechi itinerarii comerciale medievale. Punctele indicate de el se aliniază într-o linie de fortificație și tranzit care lega regiunea centrală a Moldovei de porturile de la Marea Neagră:
Frontiera nordică — Tiraz
Pe locul actualului Chișinău: principal nod de tranzit pe râul Bâc.
Nodul central — Maqinet
Costești, pe Botna: obiect-cheie al sistemului, marcat prin simbolul unei cetăți / turnuri.
Avanpostul sudic — Taristo
Post de frontieră final și vamă la limita dintre Moldova creștină și Bugeacul tătăresc, controlând drumurile de stepă.
[Nord: râul Bâc] ——> Tiraz (Chișinău) — Nod de tranzit / Producție de țesături
↓
[Centru: râul Botna] ——> Maqinet (Costești) — Citadelă / Bechet principal (Mekenet)
↓
[Sud: limita stepei] ——> Taristo — Post de frontieră / Vamă
Dubla enigmă a toponimului Tiraz pe locul Chișinăului
Toponimul Tiraz, indicat exact pe locul actualului Chișinău, are două interpretări istorice la fel de posibile și profunde.
Urma orientală: țesătura și ornamentul
În persană și în limbile turcice, cuvântul tiraz înseamnă „ornament”, „broderie” sau o țesătură scumpă, bogat ornamentată, din care se confecționau haine de onoare pentru nobilime. În perioada prezenței Hoardei de Aur, acest loc de pe râul Bâc putea fi cunoscut ca un nod comercial și meșteșugăresc — un atelier sau o piață unde se producea, se finisa ori se vindea țesătura prețioasă numită tiraz.
Confuzia cartografică
Există și o versiune europeană. La mijlocul secolului al XVII-lea, localnicii puteau numi oral râul Bâc printr-o formă diminutivală derivată de la Nistru. Cartografii italieni ar fi putut interpreta această denumire literal și ar fi putut marca așezarea importantă sub numele antic greco-latin al Nistrului — Tiras / Tiraz.
Maqinet ca nume pierdut al Costeștilor din perioada Hoardei de Aur
Cea mai importantă descoperire de pe harta lui Cantelli este punctul Maqinet, care pare să coincidă cu marele complex arheologic Costești-Gârlea de pe râul Botna.
În secolul al XIV-lea, aici înflorea un mare oraș al Hoardei de Aur, aparținând Ulusului Jochi. Până recent, denumirea sa turcică originală era considerată necunoscută științei, deoarece în cronicile moldovenești târzii locul era menționat retrospectiv ca Costești, după numele noilor proprietari ai pământului. Fixarea latină Maqinet, însoțită de simbolul unei cetăți, ar putea permite completarea acestei lacune.
Cea mai potrivită denumire ca sens: Mekenet / Bekenet
Din punctul de vedere al logicii istorice și al lingvisticii, cea mai potrivită denumire originală pentru Costești pe această hartă ar fi termenul din mediul Hoardei de Aur Mekenet sau Bekenet.
Rădăcina Bek / Beket
În Hoarda de Aur, prin termenul beket era desemnat un post fortificat de frontieră sau de tranzit, un turn de pază, precum și o stație de schimb al cailor pe drumurile poștei călare. Prin Costești trecea o importantă rută comercială spre Akkerman / Cetatea Albă, care necesita control strict și protecția caravanelor.
Trecerea B → M, labializarea
În limbile turcice din regiunea pontică, inclusiv în nogai și găgăuză, trecerea sunetului inițial [B] în [M] este un fenomen cunoscut. Cuvântul Beket putea să se transforme în vorbirea nomazilor în Meket.
Sufixul -et / -at
Acest sufix avea o funcție colectivă. Astfel, Bekenet / Mekenet se potrivește foarte bine ca sens și poate însemna „sistem de posturi”, „reședință fortificată” sau „loc de concentrare a posturilor militare”.
Grafia lui Cantelli
Cartograful italian a redat sunetul turcic dur „Kî” / „Q” prin litera latină Q, transformând Mekenet în forma cartografică Maqinet.
Ecoul viu al infrastructurii Hoardei
Faptul că în 1686 Giacomo Cantelli a marcat Maqinet cu simbolul unui turn dovedește că, chiar și la trei secole după retragerea Hoardei de Aur și distrugerea orașului propriu-zis, rămășițele puternicei sale citadele de pe malul stâng al Botnei continuau să fie un reper important pentru călători.
Harta lui Cantelli a păstrat pentru noi un „instantaneu temporal” unic. Pe ea este fixată vechea infrastructură eurasiatică de securitate: o rețea de stații fortificate ale poștei călare și de posturi militare, care asigurau tranzitul, colectarea taxelor și protecția militară a regiunii cu mult înainte ca pe aceste teritorii să se formeze harta modernă a așezărilor pe care o cunoaștem astăzi.
Concluzie / Constatări
Analiza complexă a materialelor arheologice și a topografiei complexului medieval Costești-Gârlea, în comparație cu alte centre ale spațiului pruto-nistrean, permite formularea următoarelor concluzii principale.
Scară și urbanizare
Așezarea Costești-Gârlea a fost cel mai mare megapolis comercial-meșteșugăresc al regiunii în secolul al XIV-lea, depășind prin suprafața așezării civile, de peste 400 ha, capitala administrativă Șehr al-Djedid, adică Orheiul Vechi.
Tipologia sistemelor defensive
Din cauza amplasării vulnerabile într-o vale largă și deschisă a râului Botna, orașul avea nevoie de protecție artificială. Sistemul de fortificații format din două cetăți-citadele rectangulare de pământ, cu suprafețe de 0,8–3 ha, valuri masive cu baza de 6–8 m și palisade de lemn, răspundea pe deplin provocărilor militare ale epocii, inclusiv asalturilor prin foc ale cavaleriei. Aceste cetăți aveau o dublă funcție: centre militar-administrative și „cetăți-refugiu” temporare pentru populația civilă.
O rețea infrastructurală unitară
Ipoteza amplasării așezărilor din perioada Hoardei de Aur la distanța unui „drum de o zi”, adică 30–40 km, leagă Costeștiul, Lăpușna, Orheiul Vechi și Chișinăul timpuriu într-un singur nod de tranzit și logistică, care controla rutele caravaniere dintre regiunea pontică și zona Volgăi.
Metoda analogiilor istorice în preistoria Chișinăului
Modelul topografic și defensiv al Costeștilor permite reinterpretarea caracterului Chișinăului timpuriu, menționat în gramota din 1436 drept „seliște tătărească”. Absența în izvoarele primare a unor markeri confesionali sau etnici expliciți ai populației este compensată de asemănarea structurală: separarea între o așezare civilă dezvoltată lângă apă, în zona izvorului Albișoara, și un nucleu defensiv pe colină, colina Măzărache. Aceasta demonstrează că Chișinăul timpuriu se dezvolta în cadrul unui tipar urbanistic și defensiv comun regiunii în secolul al XIV-lea.
Bibliografie / Surse de informație
Ciobanu, Ștefan. Cetățile moldovenești din Basarabia // Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice. Secția din Basarabia. – Chișinău, 1924. Prima mențiune științifică și fixare a cetății de pământ de la Costești.
Смирнов, Г. Д. Раскопки городища Костешты в 1946 г. // Краткие сообщения Института истории материальной культуры / КСИИМК. – Вып. ХХVI. – Москва, 1949. Săpături fundamentale postbelice, care au definit caracterul monumentului ca aparținând perioadei Hoardei de Aur.
Рикман, Э. А. Раскопки на селище Костешты // Краткие сообщения Института археологии АН СССР. – Вып. 56. – Москва, 1954. Cercetări ale așezării meșteșugărești și ale construcțiilor de locuit din valea râului Botna.
Бырня, П. П. Молдавский средневековый город (в Пруто-Днестровском междуречье). – Кишинев: Штиинца, 1984. Analiza urbanizării, a sistemelor defensive și a comerțului, inclusiv comparația Costeștilor cu Orheiul Vechi.
Полевой, Л. Л. Раннефеодальная Молдавия. – Кишинев: Штиинца, 1985. Context istoric și arheologic al orașelor din perioada Hoardei de Aur în regiunea pruto-nistreană în secolul al XIV-lea.
Postică, Gheorghe. La începuturile Chișinăului // Revista de Istorie a Moldovei. – Chișinău, 2016. Analiză arheologică și toponimică a „seliștii tătărești” din 1436 și a cetății de pe colina Măzărache.
Комментариев нет:
Отправить комментарий