A fost oare băiatul?
Expresia „A fost oare băiatul?” exprimă îndoiala cu privire la însăși existența unui fapt sau a unui eveniment, mai ales atunci când în jurul lui apar multe discuții, anchete, emoții – dar nu există dovezi clare, sau totul se dovedește a fi o invenție, o exagerare sau o interpretare forțată.
Originea expresiei:
Această expresie a intrat în uz din romanul lui Maxim Gorki „Viața lui Klim Samghin”. Într-o scenă, un profesor bătrân, ascultând un povestitor emoționat vorbind despre un băiat orfan nefericit, întreabă:
„A fost oare băiatul? Poate că nici n-a existat un astfel de băiat?”
Sensul: personajul exprimă scepticism și oboseală față de discuțiile în care, sub aparența adevărului, se promovează lucruri nedemonstrabile sau îndoielnice.
A fost oare monumentul?
La prezentarea organizată de Primăria municipiului Chișinău, autorii planului urbanistic de sprijin istorico-arhitectural au prezentat din nou lista monumentelor de importanță națională și locală – peste o mie de obiective. A fost subliniat încă o dată că această masă de clădiri ar constitui structura centrului istoric al Chișinăului, declarat monument de importanță națională, cu limite aprobate la începutul anilor ’90 printr-o decizie a Parlamentului.
Totuși, apare firesc o întrebare, în acord cu celebra frază din romanul lui Gorki:
A fost oare monumentul?
Sau, reformulând: a existat cu adevărat acest centru istoric – în forma în care este definit astăzi?
Fără a pune la îndoială profesionalismul autorilor proiectului sau al specialiștilor invitați, inclusiv din România, trebuie pusă o întrebare esențială:
corespunde această zonă criteriilor internaționale contemporane ale valorii istorico-culturale, așa cum sunt formulate de ICOMOS și UNESCO?
Pierderi incompatibile cu noțiunea de „centru istoric”
Мой город Кишинев
Chiar și fără cercetări aprofundate, este evident că zona declarată în anii 1990 „centrul istoric al Chișinăului” își pierduse deja cea mai mare parte a autenticității istorice și arhitecturale:
În anii 1941–1944, centrul orașului a fost practic șters:
au fost distruse clădirile complexului Mitropoliei;
a fost eliminat cadrul arhitectural al Pieței Centrale – casa Eparhială, clădirile Consistoriului, monumentul țarului Alexandru al II-lea și altele;
a dispărut complet construcția antebelică de pe bulevardul principal;
Grădina Publică (azi parcul Pușkin) a fost complet reproiectată după război — s-au pierdut aleile istorice, gardul, felinarele, pavilioanele și structura spațială legată de cultura urbană premodernă.
În anii 1950–1960, au fost eliminate definitiv:
Catedrala Veche și vechea piață – nucleul planificării urbane din secolul XIX;
Biserica luterană și clopotnița;
Cimitirele luteran, de rit vechi, molocan și cel al soldaților germani;
Toate pavilioanele din piatra ale Noului Bazar.
Toate bisericile istorice, inclusiv Catedrala mitropolitană, care altădată formau silueta Chișinăului,
au pierdut complet rolul dominant în peisajul urban.
Astăzi, ele sunt ascunse printre blocuri înalte și clădiri administrative moderne, vizual marginalizate și aproape că nu mai sunt percepute ca simboluri sau repere ale centrului orașului.
Încălcarea criteriilor UNESCO și ICOMOS
Conform definițiilor UNESCO și ICOMOS, un obiect de patrimoniu cultural trebuie să dețină autenticitate și integritate – atât în dimensiunea arhitecturală, cât și în cea urbanistică, socială și culturală. La momentul actual, centrul istoric al Chișinăului:
nu posedă integritate arhitecturală;
nu reflectă o imagine istorică unitară;
nu păstrează o memorie clară a evenimentelor-cheie, a instituțiilor sau straturilor culturale (inclusiv religioase și etnice);
nu a fost studiat în mod complet din punct de vedere al stratigrafiei urbane, al arheologiei și memoriei (de exemplu, locul fostei capele și cimitirului luteran de sub „Gaudeamus” nu este recunoscut ca zonă protejată nici până astăzi).
Este nevoie de o nouă abordare
Punând întrebarea „A fost oare monumentul?”, nu negăm existența unor clădiri valoroase, a unor fragmente autentice sau spații cu semnificație simbolică.
Dar acest lucru nu este echivalent cu recunoașterea întregului teritoriu drept centru de importanță națională.
În locul unei simple liste de protecție – ca instrument birocratic – avem nevoie de o abordare conștientă, stratificată, recunoscută internațional, care să includă:
delimitarea clară a zonelor de protecție – bazată pe autenticitate și valoare culturală reală;
recunoașterea pierderilor – nu ca slăbiciune, ci ca fundament pentru resemnificare;
dezvoltarea memoriei urbane – prin muzeificare, reconstrucție și dialog cu comunitatea;
regimuri de protecție hibride – în care se conservă nu doar clădirile, ci și practicile culturale, viața stradală, ritualurile și straturile memoriei.
A fost oare monumentul? — Partea a doua: Substituirea autenticității
Dacă nu vorbim despre teritoriu în ansamblu, ci despre obiectivele incluse în registrele oficiale ca monumente, și aici se impune o întrebare directă:
ce anume protejăm, de fapt?
În multe cazuri, nu este vorba de monumente istorice, ci de copii recente cu funcție decorativă, care doar imită originalul pierdut.
Să începem cu bisericile, inclusiv Catedrala Mitropolitană, restaurată după decenii de utilizare sovietică. Până în anii ’90:
Catedrala și alte clădiri de cult au fost folosite ca depozite, săli de expoziție, ateliere de sculptură, săli de degustare;
În consecință, s-au pierdut toate picturile originale, iconostasele, icoanele, obiectele de cult;
Toate aceste elemente sunt astăzi reconstrucții recente, realizate în ultimele decenii;
Chiar și materialele folosite pentru refacerea ușilor, ferestrelor, acoperișurilor sau chiar a pereților — sunt moderne și adesea neconforme cu originalul;
De exemplu, la biserica de pe strada Ciuflea, aurirea cupolelor a apărut abia în ultimii ani — un element de simbolism restaurator, dar nu istorie reală.
Să luăm, de asemenea, clădirea Primăriei:
După război, au rămas doar pereții exteriori — și nici aceștia complet;
Comparând fotografiile dinainte de război cu cele actuale, se observă modificări în silueta părții centrale;
Astăzi, toate ferestrele și ușile sunt înlocuite, o parte dintre ele — din plastic alb;
Unele balcoane sunt închise cu vitralii din plastic, ceea ce contravine direct statutului de monument de patrimoniu cultural.
Fosta Bancă Orășenească, azi — Sala cu Orgă:
Toate elementele din lemn (tâmplărie) au fost înlocuite;
Cuprul și alte materiale de finisaj sunt noi;
Interiorul — planul, materialele, decorațiile — nu mai au legătură cu aspectul istoric al clădirii.
Același lucru este valabil pentru fosta Gimnaziu Dadiani, azi — Muzeul Național de Artă:
Clădirea este bine restaurată la exterior, dar atât fațada, cât și interiorul sunt în mare parte refăcute;
Substanța istorică a fost pierdută, iar autenticitatea este serios pusă sub semnul întrebării.
Paradoxul protecției „monumentelor”
Toate clădirile menționate mai sus sunt bine întreținute, renovate, și au un rol activ în viața culturală a orașului.
Însă ele nu mai sunt monumente în sensul standardelor internaționale de patrimoniu:
Autenticitatea: pierdută în majoritatea elementelor constructive și decorative;
Integritatea: afectată nu doar fizic, ci și simbolic;
Materialitatea: înlocuită cu substitute moderne — chiar în părțile esențiale ale clădirilor.
Concluzie:
O mare parte din ceea ce numim astăzi „monumente” sunt de fapt reconstrucții arhitecturale sau stilizări recente, nu vestigii autentice.
Continuând să extindem listele de protecție fără o reevaluare reală a autenticității, riscăm să înlocuim memoria istorică cu o carcasă decorativă, lipsită de forța culturală, juridică sau emoțională a unui patrimoniu real.
Și atunci... ce propuneți?
După toate cele menționate mai sus, apare inevitabil întrebarea:
și atunci... ce propuneți?
Din păcate, autorii planului urbanistic de sprijin istorico-arhitectural prezentat, se pare că nu și-au pus această întrebare. Sau, dacă și-au pus-o, nu și-au permis să răspundă sincer. În loc să reflecteze asupra realității, au continuat, fără nicio ezitare, să meargă mai departe pe o direcție greșită.
Aceasta este o cale fără ieșire.
În urbanism, la fel ca în medicină, funcționează o regulă de fier:
dacă diagnosticul este greșit – niciun efort nu va da rezultate corecte.
Poți mobiliza sute de experți, organiza zeci de ședințe și prezentări, utiliza cele mai noi tehnologii – dar dacă formularea inițială a sarcinii este greșită, rezultatul va fi inevitabil greșit.
Paradoxul ca punct de plecare
Dar anume aici, în acest aparent impas, se deschide adevărata cale înainte.
Și anume: să transformăm slăbiciunea în forță, pierderea în fundament pentru identitate, distrugerea în parte din codul cultural.
Chișinăul este orașul renașterii continue.
Un oraș care a fost mereu distrus și mereu reconstruit din nou.
Nu a fost niciodată reconstruit „așa cum era”, cum s-a făcut la Varșovia;
Nu s-au păstrat ruinele, ca la Coventry sau Hiroshima;
Nu s-a mers niciodată pe calea muzeificării ruinelor, ci întotdeauna — pe drumul vieții noi;
Orașul a fost reconstruit nu în formă, ci în funcție, păstrând semnificația, scopul, spiritul, dar nu neapărat învelișul original.
Aceasta este adevărata genius loci a Chișinăului:
Oraș-Fenix, oraș al renașterii permanente.
O nouă direcție: de la protejarea obiectelor — la protejarea spiritului locului
Din acest diagnostic decurge o propunere clară:
📌 să trecem de la protejarea fictivă a unor “monumente” incerte la protejarea spațiilor, a sensului, a scenariilor de viață.
Ce înseamnă asta, concret?
Modificarea statutului centrului istoric:
Renunțarea la ficțiunea „monument de importanță națională” aplicată întregii zone, deoarece:acest concept nu există în legislația națională;
el nu corespunde criteriilor de autenticitate și integritate.
În locul acestuia:
recunoașterea centrului istoric ca zonă cu regim special, în care se protejează memoria, structura stradală, scenariile culturale, relațiile spațiale;
aplicarea unui regim hibrid de reglementare: acolo unde clădirile s-au păstrat — se conservă; acolo unde materia s-a pierdut — se muzeifică urmele, se vizualizează memoria, se introduc forme arhitecturale noi cu respect pentru context;
crearea unei hărți stratigrafice a memoriei — indicând obiectivele pierdute, spațiile, cimitirele, clădirile de cult, piețele — și prezentând cum a trăit, ars, dispărut și renașcut orașul.
Dezvoltarea unui nou model de protecție, bazat pe:
protejarea teritoriilor cu valoare, nu doar a obiectivelor izolate;
aplicarea instrumentelor ICOMOS și UNESCO, precum conceptul de Peisaj Urban Istoric (Historic Urban Landscape);
implicarea cetățenilor – prin hărți culturale, memorie colectivă, programe educaționale și participative.
Cu alte cuvinte:
Nu trebuie să încercăm să prezentăm copii recente drept originaluri.
Trebuie să recunoaștem onest realitatea – și să construim pe această bază o nouă identitate.
Povestea Chișinăului nu este istoria unui ansamblu conservat, ci povestea unui organism viu, care se ridică din ruine iar și iar.
Și aceasta trebuie să devină fundamentul unei noi politici de protejare a patrimoniului.
Orașul ca organism stratificat
Trebuie, în sfârșit, să încetăm a privi orașul ca o sumă de obiecte separate.
Chișinăul este un organism stratificat, asemenea unei situri arheologice, în care fiecare strat este o urmă a unei epoci, o memorie, o formă de viață.
Fragmentele de suprafață – clădiri, străzi, monumente – sunt stratul superior;
Nivelul subteran – fundațiile lăcașurilor de cult pierdute, urmele cimitirelor, fragmente de pavaje, pivnițe, catacombe, rețele vechi de utilități – sunt parte esențială din corpul istoric al orașului;
Anume în subteran s-au păstrat cheile înțelegerii logicii de planificare și a culturii urbane de altădată – iar fără luarea lor în considerare, nu este posibilă reconstrucția autentică a spiritului locului;
De exemplu, oprirea lucrărilor și planificarea unui scuar memorial pe locul fostului cimitir și capelă luterană este un pas important spre recunoașterea valorii stratului subteran.
Prin urmare:
Chișinăul trebuie înțeles și protejat nu ca o vitrină de fațade, ci ca un organism viu și stratificat, în care fiecare strat – de la cel subteran până la cel contemporan – are valoare și merită atenție.
(urmează)
Комментариев нет:
Отправить комментарий