Ipoteza prezenței clanurilor maghiare în Moldova: Chișinău și Buiucani ca toponime derivate din Kis Jenő și Büyük Jenő
Rezumat: Articolul de față propune o ipoteză inovatoare privind prezența temporară, dar strategică și organizată, a unor clanuri maghiare pe teritoriul actual al Republicii Moldova în secolul al IX-lea, înainte de stabilirea lor definitivă în Câmpia Panonică. Ipoteza se bazează pe o analiză comparativă a toponimiei medievale, a datelor arheologice, a contextului istoric și a infrastructurii de drumuri comerciale. Se susține că toponimele Chișinău și Buiucani pot deriva din denumirile maghiare Kis Jenő („Jenő Mic”) și Büyük Jenő („Jenő Mare”), în analogie cu modelul de așezări similare din Transilvania, precum Chișineu-Criș (Kisjenő) și Ineu (Borosjenő), organizate într-o rețea de tip centru-periferie. Extinderea ipotezei la alte localități precum Chișinăul de pe Botna și Salcuța oferă un cadru interpretativ mai larg al unei rețele posibile de control logistic și militar.
Introducere: Migrarea maghiarilor spre Câmpia Panonică în perioada 880–895 a presupus o etapă tranzitorie în cadrul unui teritoriu intermediar cunoscut în sursele bizantine drept Etelköz. Această zonă, situată între Nipru și Dunăre, includea regiunile estice ale Moldovei actuale și sudul Ucrainei. Deși izvoarele scrise nu menționează explicit tabere maghiare în acest areal, cercetările recente pun în lumină existența unor artefacte stepice, precum și a unor toponime recurente, ceea ce permite formularea unei ipoteze privind o rețea temporară de puncte de staționare și control, cu rol strategic în protejarea și taxarea rutelor comerciale medievale.
„...Prin trecătorile muntoase din Carpați au ajuns, în cele din urmă, nomazii pe întinderile Panoniei. Forța lor principală era alcătuită din șapte triburi, printre care se aflau deja menționate triburi cu denumiri „bașkire”: iurmati, kese, enei. Cei șapte conducători ai acestor triburi și-au legat pe vecie soarta lor și a triburilor printr-un legământ de alianță, pecetluit cu sânge…
…Árpád, fiul lui Almuș, conducătorul celui mai puternic dintre cele șapte triburi, numit medyer, a întemeiat dinastia Arpád, iar numele tribului său a fost preluat de întregul popor.
Însă formarea Regatului Ungariei nu a pus capăt așezării pe pământul Panoniei a altor și altor triburi.
Regii unguri, uitând supărările trecute, au primit pe pământul lor, în secolul al XI-lea, turci-pecegegi, izgoniți din nordul Mării Negre de către propriii lor neamuri, cumanii, și ei tot turci ca limbă.
Iar după două sute de ani, ospitaliera vale a Dunării a primit încă un val de cumani, retrași spre vest din calea năvălirii mongole…”
În cazul nostru este vorba despre tribul bașchir Enei. După cum vedeți, maghiarii nu sunt un popor, ci o uniune de triburi care sunt „maghiar”, adică se înțeleg între ei. La fel ca și slavii (slovo), denumirea vine din faptul că se înțeleg între ei.
Și dacă mai adăugăm că, în timp ce maghiarii noștri participau la campania spre Constantinopol, familiile și copiii lor au fost uciși de pecenegi, iar femeile luate în robie, profitând de absența lor, înțelegem ce a dus la faptul că maghiarii au început să își ia soții dintre femeile populației locale.
Panonia, spre care s-au îndreptat — o parte a noastră ocolind Carpații pe la sud, iar cealaltă pe la nord —, în acele vremuri era locuită de slavi, alături de care au continuat să trăiască o vreme.
Așadar, totul în această lume nu este atât de simplu. A căuta ADN-ul maghiarilor va fi o sarcină foarte dificilă, mai ales în regiunile noastre. Cu atât mai mult cu cât, inițial, ei erau bașchiri.
1. Rolul strategic al maghiarilor în controlul drumurilor comerciale Potrivit lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în lucrarea sa „De Administrando Imperio”, maghiarii erau descriși drept un popor mobil, militarizat, capabil să controleze teritorii vaste și să perceapă tribut. În acest context, infrastructura lor logistică era organizată în jurul unor puncte nodale situate în vecinătatea rutelor comerciale de mare interes, precum drumurile care legau porturile Mării Negre de interiorul Europei. Aceștia nu practicau o colonizare agrară, ci o formă de control mobil, bazat pe tabere fortificate temporare, apte să ofere protecție, să perceapă taxe și să funcționeze ca avanposturi militare. Maghiarii acționau deseori în cooperare cu triburi locale sau sub influența politică a Khazarilor, iar rolul lor în Etelköz pare să fi fost acela de intermediari și gardieni ai rutei est-vest.
2. Analogia transilvăneană: Kisjenő și Borosjenő Toponimele transilvănene Kisjenő și Borosjenő (Chișineu-Criș și Ineu) ilustrează un model de distribuție ierarhică între un centru principal fortificat și un punct de sprijin secundar, ambele legate funcțional. Borosjenő era situat pe drumul principal Arad–Oradea și avea o cetate defensivă, în timp ce Kisjenő, situat mai retras, juca un rol de sprijin logistic sau economic. Configurația aceasta, tipică organizării teritoriale a clanurilor maghiare din secolul IX–X, poate fi considerată un model pentru identificarea altor perechi de toponime cu funcții similare.
3. Paralela moldovenească: Chișinău și Buiucani În cazul Chișinăului, cartierul Buiucani poate fi interpretat ca un posibil echivalent al toponimului Büyük Jenő, situat strategic pe Drumul Mare care făcea legătura între portul Akkerman și nordul Moldovei. Chișinăul central (Kis Jenő) este așezat pe un drum secundar, Drumul lui Vodă, important în perioada medievală timpurie pentru conexiunile sale comerciale cu Iașii și Podolia. Proximitatea celor două puncte și poziționarea lor pe rute diferite, dar complementare, reflectă o strategie de acoperire teritorială și supraveghere logistică, similară modelului transilvănean. Această asociere este întărită și de caracterul istoric al zonei, precum și de descoperirile arheologice din regiune, care relevă urme de prezență stepică în zonele limitrofe Buiucaniului.
4. Chișinăul de pe Botna și ipoteza unui al doilea Büyük Jenő Existența unui alt Chișinău, în valea râului Botna, menționat în documente vechi și situat în proximitatea orașului Căușeni, ridică ipoteza unei repetări a modelului Kis Jenő – Büyük Jenő. Chișinăul-Botna se află pe ruta comercială Tighina–Akkerman, una dintre cele mai importante axe sudice de transport în perioada medievală. Având în vedere poziția sa relativ joasă în teren, este logic să presupunem că un punct de control principal (Büyük Jenő) ar fi fost plasat pe o înălțime din apropiere, în zona actualei localități Salcuța, care domină valea și oferă acces vizual și militar către întreg platoul sudic. Astfel, nu doar în Transilvania, ci și în sudul Moldovei, pare să fi existat o strategie de dispunere a punctelor de control în perechi, una principală și una secundară, adaptate la teren și la rețeaua de drumuri.
5. Interacțiunea cu populația locală și utilizarea infrastructurii existente Contrar unei imagini a cuceririi violente, datele arheologice și sursele istorice indică o interacțiune mai degrabă pragmatică între maghiari și populațiile locale. Maghiarii se stabileau în apropierea, nu în interiorul, așezărilor existente. Zonele de contact preferate erau cele de tranziție între pădure și stepă, bogate în resurse și favorabile păstoritului. Populațiile locale — slavi, romanizați, bulgari sau alani — erau incluse într-un sistem de dependență controlată, oferind produse agricole, meșteșuguri sau servicii, în schimbul protecției. Arheologia indică o coabitare temporară în unele cazuri, iar mormintele stepice de tip nomad se găsesc uneori la mică distanță de necropole sedentare, sugerând o relație de vecinătate, nu de dominație. De asemenea, se presupune că maghiarii au utilizat infrastructura deja existentă (drumuri, vaduri, centre de schimb), adaptând-o la propriile nevoi fără a o distruge.
6. Reconstituirea unei structuri tipice: tabără nomadă + așezare asociată Taberele maghiare nu erau simple corturi itinerante, ci structuri temporare bine organizate, amplasate strategic. O tabără de tip Büyük Jenő putea adăposti între 100 și 150 de războinici călare, plus familiile și personalul de sprijin, însumând în total 400–600 de persoane. Kis Jenő, punctul asociat, includea probabil 30–60 de războinici și până la 250 de persoane. Aceste tabere se aflau de regulă pe platouri ușor de apărat, aproape de surse de apă, și permiteau supravegherea căilor comerciale. Așezările sedentare din vecinătate puteau furniza produse, forță de muncă și chiar elemente logistice. Modelul funcționa pe baza unui echilibru fragil între dominație militară, cooperare și interese comerciale comune.
Caracteristicile principale ale fortificațiilor maghiare din secolul al IX-lea în zona actualei Moldove:
Tabere pe înălțimi
Se alegeau înălțimi naturale (coline, terase fluviale) care ofereau vizibilitate și avantaj defensiv.
Se fortificau cu palisade și valuri de pământ de-a lungul perimetrului.
Intrarea era protejată cu obstacole din care și scuturi din lemn.
Utilizarea căruțelor (în cerc de tip iurtă)
Căruțele erau așezate în cerc, formând un zid de protecție. Aceasta era o tactică tipic nomadă, folosită și de hazari și pecenegi.
În centru erau amplasate corturile sau iurtele bătrânilor și conducătorilor.
O astfel de fortificație era temporară, dar putea respinge atacuri de cavalerie.
Posturi de observație și focuri de semnal
Pe înălțimile dominante se ridicau turnuri de veghe sau simple posturi cu focuri de semnal.
Acestea permiteau transmiterea rapidă a semnalelor despre apropierea inamicului.
Mobilitatea ca formă de apărare
Principalul avantaj al maghiarilor era mobilitatea ridicată a cavaleriei lor.
Fortificațiile nu erau concepute pentru un asediu de durată; strategia principală era atacul fulgerător urmat de retragere.
În caz de pericol, maghiarii puteau părăsi rapid tabăra și o puteau reloca în altă parte.
Legături cu punctele fortificate locale
În timpul trecerii prin Moldova, maghiarii interacționau uneori cu triburile locale (slavi, geți, comunități dacice supraviețuitoare), posibil folosind temporar fortificațiile acestora sau încheind alianțe.
7. Argumente arheologice, toponimice și cartografice Situl de la Sărățuca și alte descoperiri similare din sudul Moldovei aduc dovezi directe ale prezenței unor comunități de călăreți cu echipamente tipice stepei pontice: zăbale, vârfuri de săgeți, piese de harnașament. În paralel, toponimia joacă un rol cheie: prezența a trei localități Chișinău (în centrul țării, pe Botna și în zona Orheiului), fiecare situată în vecinătatea unui drum comercial important, susține ipoteza unei rețele teritoriale de origine nomadă. Cartografia veche maghiară consemnează existența unor toponime precum Kisjenő și Borosjenő în multiple regiuni, ceea ce întărește ideea unui model aplicat repetitiv. Comparația dintre Moldova și alte regiuni unde maghiarii au avut prezență temporară — precum sudul Ucrainei sau zona Dobrogei — poate conduce la o teorie generală privind strategiile de ocupație și control ale triburilor maghiare înainte de cucerirea Panoniei.
Concluzii: Analiza interdisciplinară a datelor istorice, arheologice, toponimice și cartografice sugerează cu un grad crescut de probabilitate existența unei prezențe maghiare organizate pe teritoriul Moldovei în secolul al IX-lea. Această prezență nu a avut caracter colonizator, ci a fost una strategică, logistică și temporară, cu scopul de a controla și profita de rutele comerciale existente. Modelul Kis Jenő – Büyük Jenő, observat clar în Transilvania, pare să fi fost aplicat și în Moldova, cu adaptări locale. Multiplicitatea toponimelor Chișinău și corelarea lor cu drumuri comerciale întăresc ipoteza unei rețele planificate, iar posibila identificare a unor puncte principale precum Salcuța sau Buiucani completează imaginea unei organizări teritoriale sofisticate.
Direcții de cercetare viitoare:
Extinderea studiului toponimic asupra tuturor denumirilor istorice cu sufixul „Jenő” și compararea lor cu rețele comerciale medievale;
Aplicarea metodelor de analiză GIS pentru reconstituirea traseelor comerciale și a posibilelor tabere maghiare;
Săpături arheologice sistematice la Buiucani, Salcuța și Chișinău-Botna, corelate cu analiza ADN a mormintelor stepice;
Elaborarea unui atlas al prezenței maghiare temporare în regiunea est-carpatică, în cooperare cu instituții din Ungaria și Ucraina.
 |
| Franz Johann Joseph von Reilly Salcuta Causeni Vienna 1789 Quality |
Комментариев нет:
Отправить комментарий