Atlasul publicat pentru descrierea geografică generală destinată școlilor populare din Imperiul Rus”, Sankt Petersburg, 1790, partea I, harta nr. 21.

Chișinău: de ce orașul a început să se dezvolte tocmai în secolele XVI–XVII?

O ipoteză istorică despre fortificațiile străvechi, garnizoana de frontieră, nogai, caraimi, originea denumirii orașului și memoria Colinei Mazarache

Nu data întemeierii, ci cauzele apariției orașului

Istoria Chișinăului începe, de regulă, cu primele mențiuni documentare din secolul al XV-lea. Însă data primei atestări a unei așezări și momentul transformării acesteia într-un oraș reprezintă două probleme cu totul diferite.

Pe teritoriul actualului Chișinău ar fi putut exista așezări cu mult înainte de constituirea Principatului Moldovei. Descoperirile arheologice, toponimele istorice și documentele din secolele XV–XVII permit formularea ipotezei existenței mai multor nuclee de locuire independente, care au fost integrate treptat într-un singur oraș.

Însă întrebarea principală este alta: ce a determinat dezvoltarea intensă a Chișinăului și de ce anume în secolele XVI–XVII acesta s-ar fi putut transforma într-un important centru comercial și meșteșugăresc?

Simpla amplasare la intersecția unor drumuri comerciale nu oferă un răspuns complet. Aceste drumuri existau cu mult înainte de apariția târgului. Prin urmare, trebuie să fi intervenit un factor suplimentar, care a modificat condițiile de dezvoltare a teritoriului.

Un asemenea factor ar fi putut fi schimbarea situației politico-militare după anul 1538, care a impus organizarea unei protecții permanente a teritoriului de frontieră.

Ipoteza noastră este că apariția sau reactivarea unei garnizoane, posibil cu participarea unor coloniști militari caraimi din Crimeea, ar fi putut crea condițiile pentru extinderea comerțului, dezvoltarea meșteșugurilor și unificarea treptată a mai multor așezări vechi într-un singur organism urban.

Un factor suplimentar ar fi putut fi colonizarea teritoriilor de stepă ale Bugeacului de către nogai, ceea ce a creat noi condiții pentru schimburile comerciale dintre populația nomadă și centrele sedentare comerciale și meșteșugărești.

În același timp, așezările respective, fortificațiile lor și chiar denumirea Chișinăului ar fi putut avea origini mult mai vechi.

1. Așezările străvechi din valea Bâcului

Principatul Moldovei s-a constituit în secolul al XIV-lea, ocupând inițial doar o parte a teritoriului care avea să intre ulterior în componența sa. Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, autoritatea sa s-a extins asupra unei părți importante a teritoriilor dintre Carpați, Prut și Nistru.

Anterior, teritoriul viitorului Chișinău se afla în zona de influență a Hoardei de Aur, iar înainte de aceasta aici ar fi putut exista alte așezări și fortificații.

O importanță deosebită o are zona Colinei Mazarache.

Cercetările arheologice efectuate de I. Tentiuc în anul 2010 sunt asociate cu informații privind vestigiile unei fortificații vechi, a cărei origine, potrivit interpretării pe care o analizăm, arheologii nu excludeau să fie legată chiar de perioada geto-dacică.

Dacă această presupunere este corectă, aici ar fi putut exista o așezare fortificată cu mult înainte de apariția Hoardei de Aur.

Nu este vorba neapărat despre o continuitate neîntreruptă a locuirii în aceeași așezare de-a lungul mai multor secole. Un loc avantajos din punct de vedere strategic putea fi utilizat în repetate rânduri, distrus, abandonat și apoi repopulat.

În perioada Hoardei de Aur, de acest loc ar fi putut fi legată denumirea Akbașev Keșenev.

Astfel, încă din această primă etapă putem presupune existența mai multor straturi istorice anterioare apariției Chișinăului moldovenesc.

2. Două așezări diferite în documentele secolului al XV-lea

Pentru înțelegerea originii Chișinăului este esențial să distingem două obiective istorice.

Primul — pământurile acordate lui Oancea în anul 1436.

Acestea se aflau pe teritoriul viitoarei moșii Buiucani. Potrivit reconstituirii analizate, aici exista o așezare fortificată ruinată, care avea propria denumire.

Prin urmare, Oancea nu a primit pur și simplu un teritoriu nelocuit, ci pământurile unei așezări care existase anterior și care puteau fi valorificate din nou.

Tocmai pe acest teritoriu s-ar fi putut forma ulterior un centru comercial și meșteșugăresc dezvoltat.

Al doilea — satul Chișinău de pe Bâc, cumpărat de Vlaicu Pârcălab în anul 1466.

Era o altă așezare, situată, probabil, la poalele Colinei Mazarache, în apropierea unei fortificații vechi.

Astfel, documentele din 1436 și 1466 nu se referă la etape succesive din istoria aceluiași sat, ci la două obiective teritoriale diferite, care au intrat ulterior în componența orașului.

Această distincție are o importanță fundamentală pentru reconstituirea istoriei timpurii a Chișinăului.

3. Tiraz — Trești: denumirea uitată a unei așezări fortificate?

Un interes deosebit îl prezintă posibila denumire inițială a așezării de pe teritoriul viitoarei moșii Buiucani.

Într-un document din timpul domniei lui Vasile Lupu este menționată stabilirea unui hotar între pământuri, la solicitarea oamenilor din Trești.

Acest fapt permite presupunerea că Trești era denumirea uneia dintre vechile așezări din zona viitorului Chișinău.

Pe hărțile vechi, în această regiune apare și denumirea Tiraz, redată uneori ca Tiras.

Putem formula ipoteza că Trești și Tiraz reprezintă forme diferite ale aceluiași toponim mai vechi, modificat în procesul transmiterii între limbi și tradiții cartografice.

Dacă această presupunere este corectă, pe teritoriul Buiucanilor s-ar fi putut păstra urmele unei așezări fortificate mai vechi, existente încă înainte de acordarea pământurilor lui Oancea.

În același timp, Tiraz–Trești și Akbașev Keșenev trebuie considerate două obiective istorice distincte.

Primul ar fi putut deveni un centru comercial și meșteșugăresc, iar al doilea și-ar fi putut păstra sau redobândi funcția militară și defensivă.

4. De ce orașul a primit denumirea Chișinău, și nu Trești?

Aici apare una dintre cele mai interesante întrebări ale istoriei timpurii a orașului.

Dacă centrul comercial și meșteșugăresc se forma pe teritoriul Buiucanilor, unde ar fi putut exista așezarea Trești–Tiraz, de ce orașul rezultat din unificarea mai multor așezări a primit denumirea Chișinău, asociată cu moșia vecină?

Una dintre explicațiile posibile este semnificația mai veche și mai largă a toponimului Chișinău.

În materialele istorice din secolul al XV-lea apare denumirea Akbașev Keșenev.

Cuvântul turcic kesene putea desemna un mausoleu sau o construcție funerară.

Putem presupune că inițial această denumire nu se referea la sat, ci la un obiectiv aparte, posibil situat pe vârful Colinei Mazarache.

Un asemenea obiectiv putea avea o semnificație sacră, memorială și geografică. El putea servi drept reper bine cunoscut locuitorilor din împrejurimi și călătorilor.

Cu timpul, denumirea sa s-ar fi putut extinde asupra fortificației din apropiere, a așezării tătare și a teritoriului înconjurător.

Un mecanism asemănător de răspândire a unui toponim este cunoscut și în alte regiuni.

Un exemplu interesant este mausoleul Kesene, cunoscut sub numele de Turnul lui Tamerlan, situat în actuala regiune Celeabinsk, nu departe de Kazahstan. În apropiere se află lacurile Bolșaia Kisena și Malaia Kisena, ale căror denumiri prezintă forme apropiate: Kesene, Kisene, Koșena.

Acest exemplu permite examinarea posibilității ca denumirea unei construcții funerare să se fi extins asupra obiectivelor geografice din jur.

Un proces asemănător ar fi putut avea loc și în valea Bâcului.

În acest caz, denumirea Chișinău ar fi putut parcurge mai multe etape:

1. Kesene — denumirea inițială a unei construcții funerare sau a locului asociat acesteia.

2. Akbașev Keșenev — un reper cunoscut în secolul al XV-lea, legat de prezența tătară.

3. Chișinău de pe Bâc — denumirea satului din apropiere.

4. Chișinău — denumirea unui teritoriu mai larg, care cuprindea mai multe așezări.

5. Târgul Chișinău — denumirea centrului comercial și meșteșugăresc rezultat din unificarea acestora.

În acest model, denumirea s-ar fi putut răspândi nu atât datorită importanței administrative a satului, cât datorită vechimii și notorietății unui reper sacru.

Centrul comercial s-ar fi putut afla la Trești, dar denumirea orașului unificat ar fi putut proveni de la un Kesene mult mai vechi.

Aceasta ar permite explicarea modului în care denumirea istorică a unei așezări a devenit numele întregului organism urban, care cuprindea mai multe moșii.

Desigur, această etimologie rămâne o ipoteză. Există și alte explicații privind originea denumirii Chișinăului.

5. Anul 1538: un posibil moment de cotitură în istoria Chișinăului

În anul 1538, campania otomană și schimbarea situației politice a Principatului Moldovei au influențat considerabil sistemul de control asupra teritoriilor Nistrului de Jos și Bugeacului.

Din acel moment, Chișinăul s-ar fi putut afla în imediata apropiere a zonei de frontieră dintre Principatul Moldovei și posesiunile otomane.

Hărțile istorice din secolul al XVIII-lea arată că Basarabia era înțeleasă atunci diferit față de perioada de după 1812.

În unele interpretări cartografice, limita sa nordică se apropia de valea Bâcului, iar în altele trecea mai la sud, în zona Botnei.

Însă pentru ipoteza noastră nu este esențial dacă frontiera trecea chiar pe Bâc sau la câteva zeci de kilometri mai la sud.

În ambele situații, Chișinăul se afla în apropierea unei zone de frontieră, unde securitatea drumurilor comerciale căpăta o importanță deosebită.

În acest context trebuie menționată o sursă istorică pusă la dispoziție de Alexei Bosneaga:

„Atlasul publicat pentru descrierea geografică generală destinată școlilor populare din Imperiul Rus”, Sankt Petersburg, 1790, partea I, harta nr. 21.

Pe hartă sunt indicate separat Moldova, Basarabia și regiunea Oceakov. Aceasta prezintă interes ca mărturie a delimitării istorico-geografice a acestor teritorii înainte de 1812.

Harta din 1790 nu stabilește traseul exact al frontierei din anul 1538. Totuși, ea ajută la înțelegerea geografiei de frontieră care a persistat o perioadă îndelungată și în cadrul căreia s-a dezvoltat Chișinăul.

Informații suplimentare privind hotarele regiunii Tighina

Pentru precizarea situației istorico-geografice, prezintă un interes deosebit cercetările dedicate constituirii posesiunilor otomane din jurul Tighinei.

În lucrarea istoricului Ion Chirtoagă, dedicată populației și hotarelor cadiatului Tighina, este analizat teritoriul asociat organizării administrative otomane după anul 1538.

Într-una dintre reconstituirile istorice, hotarul nordic al regiunii Tighina este asociat cu râul Bâc, iar cel sudic — cu Botna.

Acest fapt este deosebit de important pentru ipoteza noastră, deoarece permite examinarea Chișinăului nu doar ca localitate situată relativ aproape de posesiunile otomane, ci ca așezare aflată în zona imediată de contact politico-militar.

Un interes suplimentar îl prezintă harta lui Pieter Schenk de la sfârșitul secolului al XVII-lea, pe care hotarul dintre Moldova și Basarabia istorică, potrivit descrierii sale în literatura de specialitate, urmează direcția de la Dunărea de Jos către Bâc și Bender.

Pe harta lui Johann van der Bruggen din 1737 este reprezentată, de asemenea, delimitarea dintre Basarabia și restul Moldovei.

O hartă engleză de la sfârșitul secolului al XVII-lea

Aceste hărți mai târzii nu demonstrează traseul exact al hotarului imediat după 1538. Totuși, ele permit compararea reprezentărilor cartografice cu informațiile documentare despre organizarea teritorială a posesiunilor otomane.

Pentru ipoteza noastră este deosebit de important faptul că zona Bâcului ar fi putut avea o semnificație directă de frontieră.

În acest caz, amplasarea unei garnizoane permanente în regiunea viitorului Chișinău devine nu o presupunere întâmplătoare, ci un posibil răspuns la condiții militar-geografice concrete.

6. Posibila reactivare a unei cetăți vechi

După schimbarea situației politico-militare, ar fi putut apărea necesitatea amplasării unei garnizoane permanente.

Locul cel mai potrivit pentru aceasta ar fi putut fi o fortificație existentă la poalele Colinei Mazarache, în apropierea satului Chișinău de pe Bâc.

În ipoteza noastră, această fortificație este asociată cu denumirea istorică Akbașev Keșenev.

Ea ar fi putut avea o origine mult mai veche, posibil anterioară Hoardei de Aur, și ar fi putut fi utilizată în repetate rânduri în epocile următoare.

Astfel, după 1538, nu ar fi fost vorba neapărat despre construirea unei cetăți complet noi, ci despre reactivarea funcției defensive a unui loc fortificat deja cunoscut.

Așezarea vecină Trești–Tiraz ar fi putut, în același timp, să se dezvolte ca centru comercial și meșteșugăresc, aflat sub protecția garnizoanei.

7. De ce anume caraimii?

Principatul Moldovei dispunea de forțe militare permanente limitate. Întreținerea unor garnizoane separate exclusiv din vistieria domnească putea fi dificilă.

Una dintre soluțiile posibile ar fi putut fi atragerea unor coloniști militari din teritoriile vecine.

Domnul Moldovei ar fi putut încheia o înțelegere cu hanul Crimeei sau ar fi putut utiliza alte acorduri pentru atragerea unor războinici capabili nu doar să apere fortificația, ci și să locuiască permanent în apropierea acesteia.

Tocmai aici apare posibila contribuție a caraimilor.

În istoria Europei de Est există un exemplu cunoscut al atragerii caraimilor din Crimeea pentru serviciul militar și stabilirea permanentă într-o localitate.

La sfârșitul secolului al XIV-lea, marele duce al Lituaniei, Vytautas, potrivit tradiției istorice, a strămutat caraimi din Crimeea la Trakai.

Comunitatea caraimă din Trakai era asociată cu paza castelului princiar și, în același timp, se ocupa cu agricultura, meșteșugurile și comerțul.

Pentru o garnizoană permanentă de dimensiuni reduse, o asemenea combinație de funcții era deosebit de utilă.

O comunitate militar-agricolă putea să-și asigure parțial necesarul de hrană, să locuiască permanent lângă fortificație și, în același timp, să îndeplinească atribuții de pază.

Prin urmare, în ipoteza noastră, caraimii sunt considerați nu doar una dintre posibilele comunități etnice ale populației, ci și potențiali participanți la organizarea unei garnizoane de frontieră stabile.

Aceasta nu înseamnă că asemenea capacități erau caracteristice exclusiv caraimilor. Totuși, exemplul istoric al orașului Trakai demonstrează existența unui asemenea model de așezare militar-economică.

La Chișinău, garnizoana s-ar fi putut instala în vechea fortificație de la poalele Colinei Mazarache, în apropierea satului Chișinău de pe Bâc, cu o populație tătară sau de origine mixtă.

Astfel, eventuala atragere a caraimilor nu ar fi presupus neapărat întemeierea unei așezări complet noi. Ei s-ar fi putut stabili alături de populația existentă, posibil având legături istorice cu Crimeea.

Până în prezent, nu au fost identificate dovezi documentare directe privind existența unei garnizoane caraime la Chișinău. Totuși, un asemenea model prezintă interes ca posibilă explicație a organizării unei apărări permanente a frontierei.

7.1. Colonizarea Bugeacului de către nogai și posibilul rol al caraimilor în sistemul de frontieră

După cuceririle otomane din anii 1484 și 1538, o parte considerabilă a teritoriilor sudice ale Principatului Moldovei a ajuns sub controlul direct al Imperiului Otoman.

Acțiunile militare, schimbarea sistemului administrativ și deplasările populației au provocat modificări importante în structura locuirii acestor teritorii. Pe o parte dintre aceste pământuri au apărut condiții pentru stabilirea unor noi grupuri de populație, în primul rând a nogailor.

Colonizarea Bugeacului de către nogai s-a desfășurat treptat. Ea a devenit deosebit de vizibilă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și în secolul al XVII-lea.

Nogaii reprezentau o populație turcofonă, legată istoric de lumea kîpceacă și de moștenirea Hoardei de Aur. Baza economiei lor era creșterea nomadă a animalelor. Ei creșteau cai, oi și alte animale, foloseau locuințe mobile — iurte — și se deplasau între pășuni în funcție de anotimp și de necesitățile gospodăriei.

Administrația otomană și Hanatul Crimeei utilizau comunitățile nogaie nu doar pentru valorificarea economică a teritoriilor de stepă, ci și ca forță militară capabilă să controleze spațiile de frontieră.

Totuși, aici apare o împrejurare interesantă.

Nogaii și caraimii aveau legături istorice comune cu lumea turco-kîpceacă și cu Hoarda de Aur.

Limbile nogaiă și caraimă aparțin grupului kîpceac al limbilor turcice. În pofida diferențelor existente între ele, această apropiere lingvistică ar fi putut facilita comunicarea și înțelegerea reciprocă, mai ales în condițiile Crimeei multilingve și ale relațiilor comerciale din regiunea Mării Negre.

În același timp, modul lor tradițional de viață era considerabil diferit.

Nogaii se ocupau în principal cu creșterea nomadă a animalelor, utilizau locuințe mobile și își schimbau periodic locurile de staționare.

Comunitățile caraime, dimpotrivă, erau predominant sedentare. Ele locuiau în așezări permanente, practicau comerțul, meșteșugurile și diferite activități economice, inclusiv agricultura.

Exista și o diferență religioasă. Nogaii erau în majoritate musulmani, în timp ce caraimii urmau învățătura religioasă caraimă, legată istoric de iudaism.

Astfel, putea fi vorba despre două grupuri de populație care aveau o anumită apropiere lingvistică și istorico-culturală, dar se deosebeau prin modul de organizare economică și prin religie.

Tocmai această împrejurare face mai ușor de înțeles ipoteza privind eventuala atragere a caraimilor pentru apărarea fortificațiilor de frontieră.

În zona de stepă, unde erau deja prezente comunități nomade nogaie, o comunitate sedentară turcofonă putea îndeplini o funcție diferită, complementară.

Coloniștii militari caraimi, dacă au fost într-adevăr atrași în serviciu, ar fi putut locui permanent lângă fortificație, practica activități economice, asigura aprovizionarea garnizoanei cu alimente și, în același timp, menține contacte cu populația turcofonă din teritoriile înconjurătoare.

Spre deosebire de formațiunile militare nomade, o asemenea comunitate putea asigura o prezență permanentă într-un punct de importanță strategică.

Din această perspectivă, modelul ipotetic al garnizoanei de lângă Colina Mazarache devine mai ușor de explicat.

Mai există o împrejurare importantă pentru interpretarea documentelor istorice.

Pentru populația locală, diferențele dintre anumite grupuri turcofone puteau să nu fie evidente. Nogaii, tătarii crimeeni și, posibil, unii caraimi puteau fi desemnați prin denumirea generală de „tătari”, mai ales atunci când era avută în vedere originea, limba sau legătura cu Crimeea, și nu apartenența religioasă.

Prin urmare, menționarea populației tătare în documentele timpurii nu permite întotdeauna stabilirea exactă a componenței sale etnice și confesionale.

Aceasta nu demonstrează prezența caraimilor la Chișinău, dar permite explicarea motivului pentru care o eventuală comunitate militar-economică caraimă de dimensiuni reduse ar fi putut să nu fie identificată separat în sursele păstrate.

Comerțul dintre nogai și caraimi ca posibil factor al dezvoltării Chișinăului

O importanță deosebită ar fi putut avea relațiile comerciale dintre nomazii nogai și comunitățile sedentare caraime.

Nogaii, care se ocupau în principal cu creșterea animalelor, aveau nevoie de schimburi permanente între produsele propriei gospodării și mărfurile care nu erau produse în mediul nomad.

Ei ar fi putut veni la piețele Chișinăului, aducând vite, cai, oi, lână, piei, carne și alte produse animaliere.

În schimb, cumpărau cereale, făină, țesături, obiecte metalice, unelte, articole de uz casnic și alte mărfuri necesare.

Caraimii, dacă o asemenea comunitate a existat într-adevăr în Chișinăul timpuriu, ar fi putut îndeplini rolul de intermediari comerciali între populația nogaică a stepelor, agricultorii locali și negustorii veniți din alte regiuni.

Apropierea dintre limbile nogaiă și caraimă ar fi putut facilita comunicarea directă, negocierile și încheierea înțelegerilor comerciale.

Astfel, o așezare caraimă sedentară de lângă fortificație ar fi putut îndeplini simultan trei funcții interdependente: asigurarea pazei permanente, întreținerea propriei gospodării și organizarea comerțului cu populația nomadă din teritoriile înconjurătoare.

În acest caz, nogaii deveneau nu doar vecini ai așezării de frontieră, ci și partenerii săi comerciali permanenți.

Tocmai un asemenea sistem de schimburi reciproc avantajoase ar fi putut contribui la formarea unei piețe stabile, la atragerea altor negustori și la dezvoltarea meșteșugurilor.

Este posibil ca unul dintre cei mai importanți factori ai transformării Chișinăului într-un târg să fi fost tocmai combinarea unui loc comercial protejat, a unei comunități sedentare de intermediari și a schimburilor regulate de mărfuri cu populația nogaică a Bugeacului.

Aceasta rămâne o ipoteză istorică, dar permite propunerea unui mecanism economic concret al dezvoltării orașului în secolele XVI–XVII.

Astfel, colonizarea Bugeacului de către nogai și apropierea lingvistică dintre nogai și caraimi oferă un context istoric suplimentar pentru ipoteza formării unei garnizoane permanente de frontieră în regiunea Chișinăului după anul 1538.

În acest model, nogaii reprezentau în principal componenta mobilă, pastorală și militară a spațiului de frontieră, în timp ce eventualii coloniști caraimi ar fi putut asigura paza permanentă a fortificației, întreținerea sa economică și intermedierea comercială.

Această diferență de funcții face ca eventuala atragere a caraimilor să nu pară întâmplătoare, ci o posibilă soluție rațională pentru organizarea securității de frontieră și a dezvoltării economice.

8. De la garnizoană la oraș comercial

Aici se află mecanismul central al ipotezei noastre.

Organizarea unei protecții permanente ar fi putut reprezenta impulsul inițial, iar dezvoltarea ulterioară a comerțului — principalul motor al creșterii Chișinăului.

Garnizoana asigura securitatea negustorilor, proteja mărfurile, drumurile și piața.

Negustorii, la rândul lor, generau venituri necesare întreținerii pazei.

Dacă printre coloniștii militari se aflau caraimi, prezența acestora ar fi putut atrage negustori caraimi din Crimeea și din alte centre comerciale ale regiunii Mării Negre.

Existența unei comunități cunoscute, a legăturilor de rudenie și a unui loc comercial protejat reducea riscurile și crea condiții favorabile pentru comerț.

După aceștia ar fi putut veni și alți negustori — locali, evrei, armeni, greci și otomani.

Se dezvoltau meșteșugurile, depozitele, curțile comerciale, agricultura și serviciile destinate caravanelor.

O sursă suplimentară de schimburi comerciale ar fi putut fi populația nogaică a Bugeacului, interesată să schimbe produsele creșterii animalelor pe cereale, produse meșteșugărești și alte mărfuri ale economiei sedentare.

Asemenea schimburi ar fi putut asigura pieței o cerere constantă din partea populației stepelor înconjurătoare.

În același timp, centrul fortificat vecin Tiraz–Trești, de pe teritoriul viitoarei moșii Buiucani, ar fi putut deveni principalul loc de concentrare a activităților meșteșugărești și comerciale.

Astfel, se forma un sistem interdependent:

Garnizoana asigura securitatea → securitatea atrăgea negustori → comerțul cu nogaii și cu alte grupuri de populație crea o piață stabilă → piața genera venituri → veniturile susțineau garnizoana și dezvoltarea așezărilor.

Acesta ar fi putut fi mecanismul care a determinat dezvoltarea intensă a Chișinăului după anul 1538.

9. În jurul anului 1610: scrisoarea lui Radu Mihnea Vodă și denumirea Chișinău

O importanță deosebită pentru ipoteza noastră o are scrisoarea lui Radu Mihnea Vodă, datată preliminar în jurul anului 1610 și asociată cu iernarea oastei sale.

În această scrisoare, potrivit informațiilor istorice analizate, apare deja denumirea Chișinău.

Acest fapt este important din mai multe motive.

În primul rând, el arată că denumirea Chișinău era utilizată cu mult înainte de constituirea oficială a târgului, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

În al doilea rând, dacă principalul centru comercial și meșteșugăresc se afla într-adevăr pe teritoriul moșiei vecine Buiucani, posibil în vechiul Trești–Tiraz, atunci utilizarea denumirii Chișinău în legătură cu staționarea unei oști permite formularea întrebării privind semnificația sa geografică mai largă.

Este posibil ca, până în acel moment, denumirea asociată inițial cu vechiul kesene de pe Colina Mazarache să se fi extins deja asupra teritoriului înconjurător și a mai multor așezări vecine.

În al treilea rând, iernarea unei oști presupune existența unor condiții de aprovizionare: alimente, furaje, apă și infrastructură economică.

Acest fapt permite presupunerea că, încă de la începutul secolului al XVII-lea, Chișinăul reprezenta un centru economic suficient de dezvoltat pentru a putea deservi formațiuni militare.

Staționarea ulterioară a oastei lui Ahmed-pașa în împrejurimile Chișinăului poate fi analizată în contextul aceluiași rol militar-geografic al teritoriului.

Astfel, scrisoarea lui Radu Mihnea Vodă dobândește o dublă semnificație: ea atestă utilizarea denumirii Chișinău la începutul secolului al XVII-lea și permite formularea întrebării privind existența, la acea dată, a unui sistem de așezări și a unei structuri economice mai ample.

Între presupusul început al unei noi etape de dezvoltare după 1538 și menționarea Chișinăului în jurul anului 1610 se scurg aproximativ șapte decenii.

Acesta este un interval istoric în care protecția militară permanentă și dezvoltarea comerțului ar fi putut modifica caracterul economic al așezării.

Data exactă a scrisorii și formularea sa originală necesită confruntarea cu sursa primară.

10. Arheologia: indicii ale unei vieți urbane dezvoltate

Materialele arheologice atribuite Chișinăului timpuriu prezintă un interes deosebit pentru această ipoteză.

Printre acestea se remarcă descoperiri de ceramică de origine otomană, materiale asociate perioadei Hoardei de Aur, precum și indicii privind utilizarea și posibila producere locală a obiectelor din sticlă.

Privite în ansamblu, asemenea descoperiri permit examinarea Chișinăului ca așezare integrată în relații comerciale și meșteșugărești extinse.

O importanță deosebită o are problema datării acestor indicii.

Dacă o parte semnificativă a activităților meșteșugărești și comerciale dezvoltate datează deja din prima jumătate a secolului al XVII-lea, atunci constituirea târgului în a doua jumătate a secolului ar fi putut consfinți un proces de dezvoltare urbană început mult mai devreme.

11. Evliya Çelebi și caracterul religios neobișnuit al Chișinăului

Un loc aparte în ipoteza noastră îl ocupă descrierea Chișinăului realizată de călătorul otoman Evliya Çelebi.

În mărturia analizată, Chișinăul este descris ca un orășel asociat cu plata unui impozit boieresc.

Acest aspect este important, deoarece permite presupunerea menținerii relațiilor de proprietate funciară boierească în interiorul unui organism urban aflat deja în dezvoltare.

Nu mai puțin interesantă este informația privind caracterul religios neobișnuit al așezării.

Potrivit interpretării discutate a descrierii lui Çelebi, aici lipseau mănăstirile caracteristice altor orășele vizitate de el, dar erau menționate 17 lăcașuri de cult nemusulmane.

Dacă această interpretare a textului original este corectă, printre acestea s-ar fi putut afla biserici ortodoxe, sinagogi, kenase caraime și, posibil, încăperi de rugăciune amenajate în locuințe.

Aceasta permite formularea ipotezei unei diversități confesionale semnificative a populației.

În același timp, desemnările ulterioare ale locuitorilor drept „localnici”, „evrei” sau „negustori turci” nu permit neapărat stabilirea exactă a originii lor etnice.

Caraimii puteau fi înregistrați în funcție de confesiune, supușenie sau statut local, iar unele familii și-ar fi putut schimba în timp apartenența religioasă.

Astfel, o posibilă componentă caraimă a populației timpurii ar fi putut să nu se păstreze în documente ca o categorie distinctă.

În contextul colonizării Bugeacului de către nogai, trebuie avut în vedere și faptul că denumirea de „tătari” putea fi aplicată diferitelor grupuri de populație turcofonă.

Prin urmare, structura etnică și confesională a Chișinăului timpuriu ar fi putut fi mai complexă decât permit stabilirea sursele scrise păstrate.

12. Bisericile domnești ale lui Vasile Lupu: semnificația religioasă și politică

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, construirea bisericilor domnești devine un eveniment important.

Potrivit datării analizate, în jurul anului 1642, la inițiativa lui Vasile Lupu, la Chișinău a fost construită o biserică de piatră cu hramul Sfântul Nicolae.

În aceeași perioadă istorică, la Orhei a fost ridicată biserica domnească Sfântul Dumitru.

Asemănarea dintre asemenea construcții permite examinarea lor ca manifestări ale unei tradiții arhitecturale comune a ctitoriilor domnești, posibil prin utilizarea unor soluții tipologice apropiate.

Însă o importanță deosebită nu o are doar arhitectura.

Construirea unei biserici domnești într-o așezare multietnică ar fi putut reprezenta un act de afirmare a autorității politice și a tradiției religioase ortodoxe oficiale.

Dacă Chișinăul avea într-adevăr o populație diversă din punctul de vedere al originii și confesiunii, apariția unei mari biserici domnești de piatră capătă o semnificație suplimentară.

Aceasta putea servi drept simbol al prezenței domnitorului și al consolidării instituțiilor ortodoxe în oraș.

Transmiterea unor pământuri către mănăstiri ar fi putut face, de asemenea, parte din acest proces.

Aceasta nu înseamnă că ortodoxia devenea pentru prima dată religia dominantă în Principatul Moldovei: poziția sa era importantă cu mult înainte de secolul al XVII-lea. Totuși, în Chișinău putea avea loc un proces de consolidare a prezenței instituționale a Bisericii Ortodoxe.

În acest context, construirea bisericii domnești poate fi considerată unul dintre indiciile reorganizării politice și religioase a unui oraș aflat deja în dezvoltare.

13. Apariția târgului în a doua jumătate a secolului al XVII-lea

Până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mai multe așezări vecine ar fi putut forma deja un organism economic unitar.

În componența sa au intrat inițial trei moșii:

• Buiucani — presupusul centru comercial și meșteșugăresc, asociat cu vechea așezare fortificată Tiraz–Trești.

• Chișinău — vechea așezare de lângă Colina Mazarache, în apropierea presupusei fortificații Akbașev Keșenev.

• Visterniceni — moșia vecină, integrată în structura urbană în formare.

Ulterior, acestora li s-a alăturat Ghețioani.

În această reconstituire, târgul nu a apărut ca urmare a transformării bruște a unui singur sat în oraș, ci prin unificarea treptată a mai multor nuclee istorice, care îndeplineau funcții diferite.

Unul asigura apărarea, altul concentra comerțul și meșteșugurile, iar celelalte participau la dezvoltarea economică și teritorială.

Tocmai interacțiunea dintre ele ar fi putut forma organismul urban.

În același timp, denumirea Chișinău s-a extins asupra întregului oraș, deși centrul său comercial s-ar fi putut afla pe teritoriul moșiei vecine Buiucani.

Este posibil ca acest proces să fi fost favorizat de semnificația mai veche a denumirii, asociată cu Akbașev Keșenev.

Prin urmare, constituirea târgului în a doua jumătate a secolului al XVII-lea ar fi putut reprezenta recunoașterea unui sistem urban deja format, a cărui dezvoltare începuse cu mult mai devreme.

14. Colina Mazarache — loc sacru și memorie a orașului

În ipoteza propusă, Colina Mazarache dobândește o importanță deosebită.

De regulă, valoarea sa istorică este asociată în primul rând cu monumentele arhitecturale păstrate, inclusiv cu Biserica Nașterea Maicii Domnului, cunoscută drept Biserica Mazarache.

Însă istoria colinei ar putea fi mult mai veche decât construcțiile existente.

Dacă presupunerea privind existența unei fortificații străvechi și posibila amplasare aici a unui mausoleu kesene este corectă, atunci Colina Mazarache ar fi putut avea o semnificație aparte încă înainte de apariția Principatului Moldovei.

În diferite epoci, această semnificație s-ar fi putut modifica.

În perioada anterioară Hoardei de Aur, colina ar fi putut fi asociată cu o așezare veche și cu sistemul său defensiv.

În perioada Hoardei de Aur, aici s-ar fi putut afla o construcție funerară, devenită reper sacru pentru teritoriul înconjurător și care, posibil, a dat naștere denumirii Chișinăului.

În perioada Principatului Moldovei, în apropiere ar fi putut exista o fortificație utilizată ulterior pentru amplasarea unei garnizoane, precum și așezarea Chișinău de pe Bâc.

Odată cu dezvoltarea tradiției ortodoxe, semnificația sacră a teritoriului ar fi putut căpăta o nouă expresie prin construcțiile bisericești și viața religioasă a populației locale.

Astfel, diferitele epoci istorice nu s-ar fi înlocuit pur și simplu una pe alta, ci ar fi putut suprapune noi semnificații culturale și religioase peste același loc.

Valoarea nu constă doar în construcțiile păstrate

Este esențial să înțelegem că aspectul actual al Colinei Mazarache nu reprezintă starea sa inițială și nici singura sa stare valoroasă din punct de vedere istoric.

Colina s-a modificat de-a lungul secolelor.

S-au schimbat relieful, vegetația, construcțiile, căile de acces, așezările din jur, edificiile arhitecturale și modurile de utilizare a teritoriului.

Unele obiective au dispărut, altele au apărut în locul lor. S-au schimbat religiile, populația și puterea politică.

De aceea, conservarea semnificației istorice a Colinei Mazarache nu trebuie redusă la reconstituirea unei singure perioade a existenței sale sau la conservarea aspectului actual.

Valoarea principală a colinei constă în memoria locului — în continuitatea istorică a teritoriului pe care ar fi putut exista succesiv diferite așezări, fortificații, construcții funerare și edificii religioase.

Chiar și obiectivele dispărute își pot păstra semnificația prin straturile arheologice, topografia istorică, denumiri și memoria colectivă.

Reflectarea insuficientă în sistemul de protecție a patrimoniului

În opinia noastră, tocmai această valoare multistratificată a Colinei Mazarache este insuficient reprezentată în abordarea actuală a protejării patrimoniului istoric al Chișinăului.

Atenția principală este acordată, în mod tradițional, monumentelor arhitecturale individuale, stării lor fizice și zonelor de protecție.

Însă teritoriul pe care au apărut monumentele poate avea o valoare istorică proprie, care nu se reduce la clădirile păstrate.

Colina Mazarache trebuie privită ca un spațiu istorico-cultural integru, care include:

• topografia veche și posibilele straturi arheologice;

• urmele fortificațiilor și așezărilor din diferite epoci;

• posibilele amplasamente ale unor construcții funerare străvechi;

• edificiile religioase păstrate și cele dispărute;

• legăturile istorice cu valea Bâcului și cu așezările vecine;

• memoria imaterială a locului, inclusiv toponimia și semnificațiile sacre.

O asemenea abordare nu presupune recunoașterea tuturor ipotezelor istorice propuse ca fiind demonstrate. Dimpotrivă, ea presupune păstrarea posibilității de a le cerceta în continuare.

Ce înseamnă aceasta pentru protejarea patrimoniului

În documentele privind protejarea patrimoniului istoric al Chișinăului ar fi oportună evidențierea Colinei Mazarache ca teritoriu istorico-cultural distinct, a cărui valoare este determinată nu doar de monumentele existente, ci și de caracterul multistratificat al memoriei istorice.

Aceasta presupune cercetarea potențialului arheologic, a topografiei istorice, a obiectivelor dispărute și a transformărilor teritoriului de-a lungul diferitelor epoci.

În același timp, protejarea memoriei locului nu înseamnă necesitatea readucerii colinei la un anumit aspect inițial presupus.

Dimpotrivă, ea trebuie să permită utilizarea contemporană a teritoriului, cu condiția păstrării lizibilității sale istorice, a potențialului arheologic și a semnificației culturale.

Colina Mazarache nu este doar locul unde s-a păstrat una dintre cele mai vechi biserici ale Chișinăului. Este posibil ca ea să reprezinte unul dintre cele mai importante locuri ale memoriei istorice a orașului, a cărui semnificație a apărut cu mult înainte de existența orașului în înțelesul său actual.

Tocmai această valoare rămâne, în opinia noastră, pe nedrept uitată și insuficient evidențiată în documentele care definesc abordările privind conservarea patrimoniului istoric al Chișinăului.

---

Concluzie. Chișinăul ca oraș multistratificat

Ipoteza propusă permite o nouă perspectivă asupra istoriei apariției Chișinăului.

Orașul ar fi putut apărea nu într-un singur loc, nu într-un singur moment și nu ca rezultat al unui singur eveniment.

Istoria sa s-a constituit din mai multe procese succesive și parțial paralele.

Primul strat — așezările străvechi. În valea Bâcului ar fi putut exista puncte fortificate încă înainte de Hoarda de Aur, posibil începând din perioada geto-dacică.

Al doilea strat — moștenirea Hoardei de Aur. Așezările tătare, fortificațiile, construcțiile funerare și toponimele ar fi putut păstra urme ale prezenței politice și culturale a Hoardei de Aur.

Al treilea strat — proprietatea funciară boierească moldovenească din secolul al XV-lea. Acordarea pământurilor lui Oancea în 1436 și cumpărarea satului de către Vlaicu Pârcălab în 1466 reflectă istoria a două obiective distincte, care au intrat ulterior în componența orașului.

Al patrulea strat — centrul militar-comercial de frontieră după 1538. Schimbarea situației politico-militare ar fi putut determina organizarea unei protecții permanente, eventuala atragere a unor coloniști militari caraimi și sosirea ulterioară a negustorilor.

Al cincilea strat — colonizarea Bugeacului de către nogai și dezvoltarea schimburilor comerciale. Apariția unei populații nomade de crescători de animale pe teritoriile ajunse sub control otoman ar fi putut crea o nouă cerere pentru produsele economiei sedentare. Eventualii intermediari caraimi, beneficiind de o apropiere lingvistică și culturală față de nogai, ar fi putut participa la organizarea unor schimburi comerciale regulate.

Al șaselea strat — orașul multietnic dezvoltat al secolului al XVII-lea. Comerțul, meșteșugurile, infrastructura economică și diversitatea religioasă ar fi putut apărea înainte de recunoașterea oficială a târgului. Menționarea denumirii Chișinău în scrisoarea lui Radu Mihnea Vodă, în jurul anului 1610, prezintă un interes deosebit ca reper cronologic intermediar.

Al șaptelea strat — organizarea administrativă și religioasă a orașului. Bisericile domnești, proprietățile mănăstirești și unificarea mai multor moșii ar fi putut consolida noua structură politică, religioasă și teritorială a Chișinăului.

Al optulea strat — memoria locului. Colina Mazarache ar fi putut păstra o semnificație aparte de-a lungul mai multor epoci istorice, în pofida schimbării aspectului său, a funcțiilor, populației și apartenenței religioase.

Concluzia principală

Impulsul decisiv pentru dezvoltarea Chișinăului ar fi putut fi nu poziția sa geografică în sine, ci apariția, după anul 1538, a unui sistem stabil de protecție, comerț și valorificare economică a teritoriului de frontieră.

Posibila participare a unor coloniști militari caraimi și apariția ulterioară a negustorilor legați de aceștia permit propunerea unui mecanism concret al acestei dezvoltări.

Colonizarea Bugeacului de către nogai face această ipoteză mai ușor de explicat din punct de vedere istoric.

Populația nomadă de crescători de animale avea nevoie de schimburi comerciale permanente cu așezările sedentare, iar o comunitate caraimă, dacă a existat într-adevăr la Chișinău, ar fi putut îndeplini simultan funcții militare, economice și de intermediere.

Într-un asemenea sistem, Chișinăul ar fi putut deveni nu doar un punct protejat la intersecția drumurilor, ci o piață permanentă de schimb între stepa nomadă și populația sedentară a Principatului Moldovei.

Tocmai această combinație dintre securitatea de frontieră, complementaritatea economică și intermedierea comercială ar fi putut crea condițiile pentru dezvoltarea durabilă a orașului.

În același timp, transformarea Chișinăului într-un târg în a doua jumătate a secolului al XVII-lea ar fi putut reprezenta nu începutul istoriei urbane, ci finalizarea unui proces îndelungat de unificare a mai multor așezări independente.

Chiar și denumirea orașului ar fi putut reflecta această multistratificare: un vechi obiectiv sacru — kesene — ar fi putut da numele așezării vecine și apoi întregului oraș, deși centrul său comercial și meșteșugăresc se forma pe teritoriul unei alte așezări istorice.

Însă caracterul multistratificat al Chișinăului nu reprezintă doar succesiunea epocilor arheologice și istorice. El reprezintă și memoria locurilor care își păstrează semnificația în pofida dispariției construcțiilor, schimbării populației, religiilor și structurii urbane.

Colina Mazarache poate fi unul dintre cele mai elocvente exemple ale unei asemenea continuități.

Semnificația sa nu este determinată de aspectul actual și nici măcar exclusiv de monumentele păstrate, ci de întreaga istorie a teritoriului, care ar putea coborî până în epocile anterioare Hoardei de Aur.

Chișinăul nu este un oraș cu o singură dată de întemeiere și un singur centru istoric. Este un oraș multistratificat, în care fortificațiile străvechi, moștenirea Hoardei de Aur, moșiile moldovenești, organizarea militară de frontieră, colonizarea Bugeacului de către nogai, posibilele comunități caraime, comerțul, diferitele tradiții religioase și memoria locurilor istorice au format treptat un organism urban unitar.

Tocmai de aceea, protejarea Chișinăului istoric trebuie să înceapă nu doar cu protejarea clădirilor, ci și cu recunoașterea valorii memoriei locului în sine.

---