Doctrină
„Centrul istoric ca sistem viu”
1. Poziția de bază
Centrul istoric al Chișinăului nu reprezintă un „oraș vechi conservat” în sensul clasic european.
Ca urmare a distrugerilor repetate, incendiilor, războaielor și transformărilor radicale, inclusiv a distrugerilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, orașul a fost reconstruit de mai multe ori, de fiecare dată într-o nouă configurație spațială și arhitecturală.
Această particularitate generează modelul de dezvoltare de tip Phoenix al orașului:
Chișinăul este un oraș a cărui identitate nu constă în continuitatea formelor, ci în continuitatea procesului de reînnoire.
Ultima etapă coerentă a acestei renașteri s-a conturat după anul 1944 și reprezintă astăzi cel mai lizibil, documentat și totodată vulnerabil strat istoric al orașului.
2. Definirea centrului istoric
Centrul istoric al Chișinăului este un ansamblu istorico-urbanistic, format preponderent în perioada reconstrucției postbelice a orașului, care include:
structura de planificare a centrului;
principalele axe spațiale și relații urbane;
țesutul construit de tip ansamblu din perioada 1944–1955;
straturile ulterioare integrate în această structură;
teritoriile straturilor istorice anterioare dispărute, dar documentate.
În acest context, centrul istoric nu este definit prin vechimea construcțiilor, ci prin concentrarea sensului istoric și a logicii urbanistice.
3. Centrul istoric ca sistem viu
Centrul istoric este privit nu ca un obiect muzeal și nici ca o formă înghețată, ci ca un sistem urban viu, caracterizat prin:
capacitatea de adaptare;
o ierarhie internă;
ritmuri diferite ale schimbărilor;
memoria stărilor anterioare;
limitări care direcționează dezvoltarea, nu o blochează.
4. Renunțarea principială la „conservare”
Conservarea în sensul de „a păstra totul așa cum este” contravine naturii Chișinăului.
Doctrina pornește de la următorul principiu:
Protejarea centrului istoric nu înseamnă interzicerea dezvoltării.
Protejarea înseamnă gestionarea dezvoltării.
Înghețarea formelor conduce la:
degradarea funcțiilor;
plecarea locuitorilor;
creșterea presiunii pentru demolare;
pierderea caracterului de mediu urban viu.
5. Ce anume trebuie protejat cu prioritate
În centrul istoric nu sunt protejate stilurile sau fațadele ca atare, ci:
Scara
Măsura umană a străzilor, cvartalelor și clădirilor.
Structura spațială
Rețeaua stradală, logica cvartalelor, conexiunile și axele urbane.
Caracterul de ansamblu
Interacțiunea clădirilor între ele, nu expresivitatea lor individuală.
Relațiile vizuale
Panoramele, siluetele, dominantele, relieful.
Viabilitatea funcțională
Prezența locuirii, a funcțiilor publice și a activității urbane.
Formele, materialele și soluțiile arhitecturale pot evolua, cu condiția respectării acestor principii.
6. Dezvoltarea ca formă permisă și necesară de protecție
Dezvoltarea în centrul istoric este permisă și încurajată dacă aceasta:
are loc evolutiv, nu prin rupturi bruște;
nu distruge scara și structura;
consolidează viața urbană;
îmbunătățește calitatea mediului;
respectă logica istorică a locului.
Se acordă prioritate:
intervențiilor de mică amploare;
adaptării clădirilor existente;
înlocuirilor punctuale ale fondului construit de valoare redusă;
dezvoltării parterelor și a spațiilor interioare de cvartal.
7. Arhitectura contemporană în centrul istoric
Arhitectura contemporană în centrul istoric este permisă și necesară ca formă de continuare a dezvoltării istorice a orașului, cu condiția ca aceasta să respecte structura spațială și urbanistică, și nu să copieze formele stilistice ale trecutului.
Centrul istoric al Chișinăului, format prin etape succesive de reînnoire și prin ultima renaștere postbelică, s-a dezvoltat istoric ca un organism urban contemporan epocii sale. În acest sens, respingerea arhitecturii contemporane contravine însăși logicii formării sale.
7.1. Principiul respectului structural
Respectul față de structură presupune conservarea și dezvoltarea următoarelor caracteristici ale centrului istoric:
scara construcțiilor și măsura umană a spațiului;
ritmul fronturilor stradale și al țesutului de cvartal;
aliniamentele stradale și adâncimea construirii;
axele spațiale, panoramele și coridoarele vizuale;
ierarhia dominantelor și a elementelor subordonate;
echilibrul dintre spațiile publice și cele private.
Respectarea acestor parametri are prioritate față de stil, formă și materiale.
7.2. Forme admisibile de intervenție contemporană
În centrul istoric sunt admise:
utilizarea materialelor, structurilor și tehnologiilor contemporane,
cu condiția aplicării lor reținute și compatibile cu scara și caracterul mediului;introducerea de noi tipologii de clădiri și funcțiuni,
dacă acestea contribuie la revitalizarea mediului urban, susțin funcția de locuire și cea publică și nu perturbă logica spațială;un limbaj arhitectural contemporan,
clar recognoscibil ca produs al epocii sale și care nu se camuflează în stiluri istorice.
Arhitectura contemporană este considerată o continuare evolutivă a structurii urbane, nu o imitație stilistică a trecutului.
7.3. Abordări inadmisibile
În centrul istoric nu sunt admise:
reproducerea directă sau stilizarea arhitecturii istorice („pseudo-istoric”),
întrucât această practică distorsionează autenticitatea istorică și substituie valoarea reală prin imitație;contrastele agresive de scară, volum, siluetă sau înălțime,
care afectează caracterul de ansamblu și ierarhia vizuală a centrului istoric;gesturile arhitecturale dominante asupra mediului,
care transformă clădirea individuală într-un scop în sine și fragmentează spațiul urban.
7.4. Rolul arhitecturii contemporane în modelul Phoenix al orașului
În cadrul modelului de dezvoltare de tip Phoenix al Chișinăului, arhitectura contemporană integrată într-o structură urbanistică durabilă nu reprezintă o încălcare a centrului istoric, ci o formă a continuității sale.
📌 Orașul-Phoenix a fost întotdeauna contemporan epocii sale;
prin urmare, contemporaneitatea subordonată structurii face parte din identitatea sa istorică.
8. Diferențierea internă ca bază a managementului
Centrul istoric, ca sistem viu, necesită o ierarhie internă, nu un regim uniform:
zone cu cea mai mare concentrație istorică;
zone de reabilitare și adaptare;
zone de transformare controlată;
subzone arheologice și vizuale.
Diferențierea contribuie la:
reducerea conflictelor;
gestionarea eficientă a dezvoltării;
stabilitatea juridică a deciziilor.
9. Ciclitatea și revizuirea ca normă
Doctrina respinge principiul „o dată pentru totdeauna”.
Regimurile centrului istoric sunt supuse:
evaluării periodice;
ajustării;
adaptării la schimbările orașului.
Ciclul recomandat de revizuire este de 7–10 ani.
Aceasta reflectă natura de tip Phoenix a orașului și previne acumularea contradicțiilor critice.
10. Rolul locuitorilor și al participării publice
Locuitorii centrului istoric sunt considerați:
purtători ai memoriei;
indicatori ai degradării;
participanți la evaluarea viabilității funcționale.
Participarea lor:
nu substituie expertiza,
dar sporește durabilitatea și legitimitatea deciziilor.
11. Principiul-limită (formula-cheie a doctrinei)
Centrul istoric al Chișinăului nu este un trecut protejat,
ci un viitor gestionat,
întemeiat pe memoria ultimei renașteri a orașului.
12. Concluzie
Recunoașterea centrului istoric ca sistem viu:
elimină falsa opoziție „protecție vs. dezvoltare”;
corespunde istoriei reale a Chișinăului;
creează o bază durabilă pentru planificare;
protejează orașul de pierderea identității fără a-l transforma într-un muzeu.
Комментариев нет:
Отправить комментарий