Cum poate fi transformat programul de elaborare a documentației urbanistice într-un instrument real de dezvoltare și reziliență
Introducere
Decizia Guvernului Republicii Moldova de a finanța elaborarea documentației de planificare pentru 293 de localități reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai ambițioase inițiative de dezvoltare teritorială din ultimii ani. Alocarea a peste 210 milioane de lei pentru această etapă arată o recunoaștere clară a faptului că dezvoltarea infrastructurii și accesarea fondurilor publice nu mai pot avea loc în absența unui cadru de planificare.
Intenția este corectă. Problema apare însă la nivelul modului de implementare și al paradigmei utilizate. Dacă această inițiativă este tratată exclusiv ca un program de producere accelerată a planurilor urbanistice generale clasice, există riscul major ca rezultatul final să fie o acumulare de documente formale, cu utilitate redusă pentru rezolvarea problemelor reale ale localităților și cu impact limitat asupra rezilienței naționale.
Această analiză își propune să ofere o critică constructivă a abordării actuale și, mai ales, să formuleze o alternativă realistă: o transformare a programului dintr-un exercițiu de urbanism normativ într-un proces de proiectare a sistemelor urbane critice, orientat spre reziliență, descentralizare și utilizarea tehnologiilor GIS și a digital twin‑urilor.
1. Problema de fond: o paradigmă greșită pentru o realitate nouă
Planul urbanistic general este un instrument conceput pentru o lume relativ stabilă, în care dezvoltarea era gândită liniar, pe baza creșterii demografice, economice și a extinderii infrastructurii. În această logică, PUG‑ul organizează teritoriul prin zonificări funcționale, reglementări de construire și rezerve de dezvoltare.
Realitatea actuală este însă fundamental diferită. Localitățile din Republica Moldova se confruntă cu:
presiuni energetice și de resurse;
infrastructuri îmbătrânite;
depopulare și migrație;
vulnerabilitate la șocuri externe;
constrângeri financiare cronice.
În acest context, accentul nu mai trebuie pus pe „cum ar trebui să arate localitatea peste 20 de ani”, ci pe „ce sisteme sunt critice pentru funcționarea ei și cum pot fi ele făcute mai reziliente”.
Aplicarea aceleiași structuri de PUG pentru 293 de localități extrem de diferite ca mărime, funcție și probleme conduce inevitabil la un formalism excesiv și la diluarea resurselor.
2. Riscul major: transformarea PUG‑ului într‑un simplu filtru administrativ
Odată ce existența unui plan urbanistic devine o condiționalitate pentru accesarea finanțării publice, documentul riscă să își piardă funcția strategică și să devină un simplu „pașaport birocratic”.
Într‑un astfel de scenariu:
accentul se mută de la conținut la conformitate;
termenele devin mai importante decât calitatea;
analiza sistemică este înlocuită de soluții standardizate;
localitățile primesc documente care nu reflectă prioritățile lor reale.
Mai mult, capacitatea instituțională și profesională existentă în țară face imposibilă, în termeni reali, elaborarea a aproape 300 de documente complexe de calitate în decurs de trei ani, în condițiile unui buget mediu de 35–40 de mii de euro per localitate.
3. De ce problema nu este lipsa banilor, ci modul de utilizare a lor
Bugetul alocat per localitate este insuficient pentru:
studii detaliate multidisciplinare;
implicarea experților internaționali;
elaborarea unor scenarii complexe de dezvoltare.
Este însă suficient pentru un alt tip de produs: un proiect bine focalizat pe una sau două sisteme urbane critice.
Problema nu este suma, ci faptul că banii sunt distribuiți pentru un tip de document care nu mai corespunde nevoilor reale.
4. O schimbare de abordare: de la „plan urbanistic” la „proiect de sistem urban”
Propunerea centrală este simplă, dar cu efecte structurale majore:
Programul nu trebuie să producă 293 de genplanuri, ci 293 de proiecte de sisteme urbane prioritare.
Aceasta presupune, înainte de toate, o schimbare de limbaj și de obiectiv.
4.1. Redefinirea scopului
Scopul fiecărui proiect nu este desenarea orașului, ci:
identificarea problemelor critice;
prioritizarea intervențiilor;
fundamentarea finanțării pentru proiecte concrete.
5. Diagnosticarea locală: fiecare localitate cu problema ei
Fiecare dintre cele 293 de localități are una sau două probleme dominante, cunoscute la nivel local:
lipsa sau degradarea sistemului de alimentare cu apă;
absența canalizării;
dependența de un singur nod energetic;
accesibilitate rutieră sau de transport public redusă;
centralizarea excesivă a serviciilor publice.
Primul pas trebuie să fie o diagnoză rapidă, standardizată, axată pe sisteme, nu pe formă urbană.
6. Selectarea sistemelor prioritare
În urma diagnozei, pentru fiecare localitate se selectează:
una sau două sisteme critice;
care necesită intervenție imediată;
care pot fi proiectate și finanțate etapizat.
Această abordare permite concentrarea resurselor și evitarea dispersării bugetului.
7. Urban systems design, nu urban design
Proiectarea sistemelor urbane înseamnă:
scheme funcționale;
identificarea punctelor de eșec;
redundanță și descentralizare;
adaptabilitate în timp.
Nu este vorba despre estetică sau compoziție urbană, ci despre funcționare și reziliență.
8. Descentralizarea și eliminarea punctelor critice de vulnerabilitate
Toate proiectele trebuie să respecte un principiu comun, obligatoriu la nivel național:
maximizarea descentralizării și eliminarea punctelor unice de vulnerabilitate ale fiecărei sisteme, astfel încât funcționarea de bază să poată continua chiar și în situații critice.
Această abordare pornește de la realitatea noii medii de presiune permanentă, în care întreruperile pot fi cauzate nu doar de factori tehnici sau naturali, ci și de:
acțiuni deliberate (inclusiv sabotaj);
atacuri cibernetice asupra sistemelor de control;
blocaje administrative sau logistice;
crize energetice sau de resurse;
conflicte regionale sau perturbări transfrontaliere.
Pentru fiecare sistem analizat trebuie identificate și, pe cât posibil, eliminate sau neutralizate:
punctele unice de eșec (single points of failure);
nodurile fără alternative funcționale;
dependențele critice de infrastructuri externe;
concentrarea excesivă a funcțiilor într-o singură locație.
Obiectivul nu este protecția absolută — imposibilă în practică — ci capacitatea de a continua funcționarea la un nivel minim acceptabil, chiar și în condiții de avarie gravă sau intervenții ostile.
Acest principiu se aplică tuturor categoriilor de sisteme:
alimentare cu apă și surse alternative;
epurare și tratare descentralizată;
producere și distribuție de energie;
transport și accesibilitate;
servicii publice esențiale.
Prin această logică, proiectele locale nu mai sunt simple investiții sectoriale, ci componente ale unui sistem național de reziliență, capabil să funcționeze fragmentat, dar coerent, în situații critice.
9. GIS și digital twin: de la documente statice la sisteme vii
Un element-cheie al noii abordări este utilizarea tehnologiilor GIS și a modelelor digitale.
Fiecare proiect trebuie să producă:
un model GIS al sistemului;
un digital twin simplificat;
capabil de actualizare și simulare.
Aceste modele pot deveni, în timp, parte a unei platforme naționale integrate.
10. Introducerea unui sistem obligatoriu de evaluare (scoring system)
Pentru ca principiile de reziliență, descentralizare și eliminare a punctelor critice de vulnerabilitate să nu rămână declarative, ele trebuie integrate într-un sistem formal de evaluare a proiectelor, aplicabil tuturor celor 293 de inițiative.
10.1. De ce este necesar un scoring system
Un sistem de punctaj permite:
compararea obiectivă a proiectelor;
prioritizarea finanțării pe baza impactului real;
reducerea arbitrariului administrativ;
orientarea proiectanților către soluții sistemice, nu cosmetice.
Fără un astfel de mecanism, criteriile de reziliență riscă să fie tratate superficial sau ignorate complet.
10.2. Structura propusă a sistemului de punctaj
Fiecare proiect este evaluat pe o scară de 100 de puncte, distribuite pe următoarele criterii-cheie:
A. Eliminarea punctelor unice de vulnerabilitate (0–25 puncte)
identificarea explicită a single points of failure;
existența unor alternative funcționale;
capacitatea de funcționare fragmentată a sistemului.
B. Gradul de descentralizare (0–20 puncte)
numărul de noduri independente;
reducerea dependenței de infrastructuri centrale;
distribuția geografică a funcțiilor critice.
C. Continuitatea funcționării în situații critice (0–20 puncte)
scenarii de avarie și stres;
capacitatea de menținere a serviciului minim;
adaptabilitatea operațională.
D. Utilizarea GIS și a modelelor digitale (0–15 puncte)
existența unui model GIS funcțional;
posibilitatea de actualizare și simulare;
compatibilitatea cu o platformă națională.
E. Relevanța pentru problemele locale prioritare (0–10 puncte)
coerența cu diagnosticul local;
impact direct asupra populației;
raport cost–beneficiu.
F. Scalabilitate și integrare națională (0–10 puncte)
posibilitatea replicării;
interoperabilitatea cu alte sisteme;
contribuția la reziliența națională.
10.3. Praguri minime obligatorii
Pentru a fi eligibil pentru finanțare, un proiect trebuie să îndeplinească simultan:
minimum 60 de puncte din 100 la scorul total;
minimum 15 puncte la criteriul A (vulnerabilitate);
minimum 10 puncte la criteriul B (descentralizare).
Proiectele care nu ating aceste praguri pot fi revizuite, dar nu finanțate în forma inițială.
10.4. Efecte sistemice ale introducerii punctajului
Aplicarea acestui scoring system va conduce la:
creșterea calității proiectelor;
orientarea pieței interne către competențe sistemice;
acumularea de date comparabile la nivel național;
fundamentarea deciziilor bugetare pe criterii de reziliență, nu de conformitate formală.
Prin acest mecanism, programul încetează să fie o simplă procedură administrativă și devine un instrument real de selecție și consolidare a infrastructurii critice în noua realitate.
Concluzie
Inițiativa Guvernului de a investi în planificarea locală este necesară și binevenită. Pentru ca ea să producă însă efecte reale, este nevoie de o ajustare fundamentală a abordării.
Nu avem nevoie de sute de genplanuri formale, ci de sute de soluții sistemice adaptate fiecărei localități. Nu de documente statice, ci de instrumente de lucru. Nu de urbanism ca desen, ci de urbanism ca management al sistemelor vitale.
Această transformare este posibilă în limitele financiare și profesionale existente și poate constitui baza unei adevărate politici naționale de reziliență în noua realitate geopolitică și economică.
Комментариев нет:
Отправить комментарий